Și am zburat atât de sus cât m-a ținut curajul
Celor o mie de dorințe împlinite
Apoi am planat până m-au plictisit
Răspunsurile la întrebările nepuse nicicând
Apoi am coborât abrupt, vijelios,
Cum numai eu știu, dintre-atâția,
Vrând să-mi împlânt câlcâiele-n pământ,
Stârnind cutremure pe Lună, furtuni în Paradis,
Ridicând valurile oceanelor până la cer,
Speriind cu tunete tot ce e viu,
Rupând în cădere copaci și vârfuri de munte,
Lăsând o dâră de pulbere și praf, și spaime
Cât pentru o mie de dorinți împlinite,
Cu care-am să-mi fac un colier colorat
Și-am să-l atârn pe-o creangă de alun,
Pân-am să-mi amintesc întrebările
La care n-aștept niciun răspuns, nicicând.

Apoi am să mă ridic din nou, de data asta pân-la stele
Și tumbe-am să fac și am să râd de mine,
De cele o mie de dorințe împlinite
Ce stau acum cuminți și colorate pe creanga de alun,
Plictisitoare mărturii ale unor zbateri trecute,
Legănate de vânturile calde ale unei Sahare
De uscăciuni și dor de apă,
Încâlcite de scaieți răzleți din nisipuri,
Așteptând să vin eu, cu pensule și culori
Să le redau strălucirea inutilă a unui trecut
Pe care ele nu vor să-l abandoneze.
Dar eu am să rămân acolo sus, printre stele...
N-am timp și nici răbdare să mai pictez mărgele.
Vreau să vorbesc cu Neatinsul, să joc table cu Dumnezeu
Să râd cu el de nimicurile grave ale oamenilor temători,
Care nu știu și nici nu vor afla vreodată,
Că au avut dintotdeauna aripi.