Aleea îşi scrântea aerul undeva spre dreapta, în dreptul colţului cu buticul, la capătul rigolei cu frunze şi cu un bec anemic sus. Îmi era lene să măsor paşii până acolo. Când am intrat pe ea, mă năpădiseră nostalgiile. Prima dată fusesem aici când ieşise soarele. Acum era vânt subţire şi ascuţit ca briciul. Purtam balonzaiderul ponosit al anilor ’60, ’70 şi îmi aminteam de bunicul. La înmormântarea lui, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. După aia n-am mai stat, am plecat la Aguda să beau must. Aguda era un fel de rudă, avea gardul lipit de şopronul bunicului şi via la marginea dinspre IMS. Niciodată n-am ştiut ce însemna asta, ceva legat de tractorul pe care îl pornea aşa de greu unchi-miu în fiecare dimineaţă de iarnă, sculându-mă cu noaptea-n cap.

Dar asta fusese demult, în copilărie. Aleea îşi tot scrântea aerul, iar eu aproape că râdeam de toate astea. Sigur că nimeni nu m-ar fi crezut, dacă aş fi povestit. Să creadă, ce? Că aveam impresia că văd numai eu o lume în care, de fapt, toţi se înfruptau, care cu ce-apuca? Dar aşa se întâmplă mereu: fiecare avem impresia că suntem stăpânii realităţii, până începem să simţim că ne fuge totul de sub picioare. La mine, asta nu s-a întâmplat niciodată de Crăciun. Nu are importanţă de care Crăciun. Nici eu nu ştiam de ce îmi aminteam acum, trecând de capătul aleii cu aerul scrântit, în dreptul colţului cu buticul. Fusese o iarnă ca-n oricare copilărie, cu zăpadă multă şi lunecuş pe lângă gardurile straniu de luminoase. În câte o poartă, vedeai pe gospodarul încotoşmănat fâcând pârtie. Cred că imaginea asta a făcut să leg o întâmplare de Crăciun de la ţară, de locul ăsta, care nici el nu era el, ci uliţa copilăriei din cartierul ăla mărginaş.

De atunci îmi socotesc bomboanele. Sau nucile. Cumpăr din cele învelite în poleială şi îmi burduşesc buzunarele cu ele. Apoi le tot număr pe ascuns, ca şi cum aş muta borcanele cu gem în beci. Ţin mult la bomboanele astea, mai degrabă la povestea aia de Crăciun, fiindcă nu are importanţă dacă sunt bomboane sau nuci. Îmi bag mâna în buzunar şi, când dau de ele, parcă trag bucurie pe aţă să-mi fac rozariu. Abia aşteptam să muşc din ele, sau să sparg prima nucă. Din capătul aleii se vedea apa. Ochii se odihneau de tot praful nesiguranţei încercate când am văzut zona aia defrişată în mijlocul parcului, lângă stadion. Ca să ajung acolo, trebuia să cobor vreo douăzeci şi patru de trepte. Şi atunci le coborâsem, erau alunecoase. Dar asta fusese altă dată. Şi nici măcar nu fusese de Crăciun.

Când am trecut de capătul aleii, câţiva copii râdeau cu gura până la urechi. Ce-or fi găsit de râs? m-am întrebat. Unul dintre ei m-a văzut şi a început să fredoneze un colind. Repede l-au însoţi ceilalţi. Era cât pe ce să le spun că mai e până la Crăciun. Dar mi-am amintit cum, la înmormântarea bunicului, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. Aşa că am scos toate bomboanele alea, sau nucile, nu mai ştiu, şi le-am dat. Pe marginea aleii aerul poleia tei.