„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiaţi scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar” – consemna scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. 

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat piesa de teatru Pavilionul cu umbre (1928), nuvelele Grandiflora(1928), Vedenia (1929), Visul (1935) și romanele Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934) și Donna Alba (1935). Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

Pentru că “este o fericire să putem afla de la fiinţa cea mai apropiată amănunte asupra vieţii unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, văinvit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câţiva ani mă voi strădui să desluşesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieţii. îl ştiam bun, înţelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia şi eram sigur că nu voi bate zadarnic la uşa lui. Dar n'a fost să fie aşa. Legi neînţelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soţie iubitoare şterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se aşeze şi două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu şi Ionica Gib Mihăescu.

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei şi-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc şi înălţimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor şi a reuşit să le înfăţişeze în cărţile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi şi multe nopţi a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărţilor cerului, cu nesecată râvnă.” 

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndureraţi ai soţiei lui, în glasul ei reţinut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeţi prea timpurii. Şi l-am revăzut iarăşi la apariţia neaşteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ţinut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soţia şi sora au evocat înainte-mi figura lui Gib şi eu am notat tot ce mi-au spus.

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni şi mulţi, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măestrie. L-au cunoscut şi au ştiut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent şi a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacţie. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aş putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiaţi scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.” 

„Din copilăria lui Gib Mihăescu, sora lui îşi aminteşte o mulţime de lucruri. Le-a spus рагe-se şi d-lui Crevedia care a publicat un articol în Gândirea (Februarie 1936) „Viaţa lui Gib Mihăescu", vioi şi interesant ca tot ce iese de sub pana acestui duhliu şi arţăgos scriitor. Nevrând să parafrazez pe d. Crevedia, reproduc mai la vale un fragment asupra copilăriei lui Gib, din articolul cu pricina:

„Gib I. Mihăescu s'a născut la Drăgăşani, în anul 1894, Aprilie 23. O zi sfântă de primăvară, de aceea a primit numele de Gheorghe. Era al treilea copil. Sora lui mai mare, văduva unui ofiţer superior, trăieşte şi, după moartea mamei, dânsa l-a învăluit într'o iubire mai presus de orice frăţie.

Tatăl, Ioan Mihăescu, era avocat în Drăgăşani. Avocat-apărător din aceia de modă veche, cu diplomă de la Târgovişte. Foarte inteligent, fire deschisă şi întreprinzătoare. Isbutise să facă oarecare stare şi adunase multă stimă printre ruralii săi concetăţeni, ale căror interese le apăra cu onestitate. Bunicul lui Ion Mihăescu, originar din Gorj, a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu. Se numea Preda Stegaru, căci purtase, probabil, steagul Revoluţiei. Gib iscălea multe dintre articolele sale cu pseudonimul Gh. Stegaru, ca un omagiu adus memoriei pandurului.

Dar copiii avocatului, precum vom vedea, n'au semănat acestei ascendenţe de cremene. Ei au primit, toţi, sângele subtil al mamei - soţia lui Ion Mihăescu - fiica unei boeroaice care se retrăsese la Mănăstirea Dintr'unlemn şi se făcuse călugăriţă. Pe fată, însă - o fată din flori, pare-se - n'o reţinuse între zidurile sfinte, ci o dăduse într'un pension la Bucureşti. De aici, copila venea şi-şi petrecea vacanţele la mănăstire.

Dar, odată, venind să-şi petreacă libertatea Paştilor lângă mama, în diligența care trecea prin Drăgăşani, frumoasa domnişoară cunoscu pe chipeşul avocat oltean, pe Ion Mihăescu. După două săptămâni, erau cununaţi şi eleva care n'avea decât 15 ani, nu se mai întoarse la şcoală... Atmosfera de umbre şi evlavii a Dintr'unlemnului influenţase mult sufletul fin al doamnei Mihăescu care şi-a crescut copiii în leagănul adânc al credinţei şi al unei desăvârşite cucernicii. Mama lui Gib era o fire aristocrată, blândă şi foarte romantică. Citea romane şi cărţi de istorie, mai ales dintre cele care povesteau viaţa regilor şi a tuturor Curţilor domnitoare. Două-trei ore pe zi, citea Sfânta Scriptură.” 

„Copil, Gib a crescut la via părintească Groşarea, din satul Călina, de lângă Drăgăşani. Bătrânii satului îi povesteau aici despre trecutul în care zăceau ascunse comori bogate, turceşti. În visurile copilăriei lui Gib, vor fi jucat, desigur, multe focuri de aur şi în nuvelele de mai târziu ale fostului băiat de la vie, vom întâlni, des, obsesia acestor vâlvătăi, în descripţia cărora Gib Mihăescu se dovedea un maestru. Era un copil pirpiriu, dar tare drăgăstos. Şi de mic îl atrăgea suavul blestem al scrisului. Aşa, de pildă, lua hârtii, le împăturea, le cosea şi desena pe fiecare pagină tot felul de chipuri. Pleca apoi prin târg, prin centru pe la cafenea şi striga cât îl ținea gura: „A apărut „Veselia". Cumpăraţi „Veselia". 5 parale bucata...” și îşi desfăcea cele trei-patru exemplare din „Veselia" alcătuită de el şi, când îi mai cerea cineva câte un număr, el răspundea satisfăcut:

Giab era un ungur - Gabor îl chema probabil - care vindea ziare prin târg. De aici î-a rămas numele de Gib. Drăgăşanii, familia, toţi intimii lui îi spuneau: Gibe.” 

„Urmase clasele primare la Drăgăşani. Prin 1902, este înscris în clasa I-a a Liceului Carol din Craiova. În clasa II-a, însă, e mutat la liceul din Slatina. Stă aici în gazdă la sora lui mai mare, căsătorită cu un ofiţer. Şi la Slatina desena Gibe. Făcea pe deal, în pământ... planurile războiului ruso-japonez. Odată era foarte abătut:

Anul următor, avocatul Ion Mihăescu îşi trimise copiii la liceul din Râmnicul-Vâlcea. Dar Gibe o încurcă aici cu clasa III-a, cu toate că la Craiova şi la Slatina fusese premiant. Şi iată în ce împrejurare. El şi încă alţi vreo şase elevi au spart dulapul cu dulceţuri al gazdei şi au mâncat-o toată. Elevii au fost reclamaţi la şcoală şi eliminaţi, iar părinţii au fost traşi în judecată de zgripţuroaica bătrână care s'a înscris la despăgubiri cu suma de 80 de lei. Pentru Gibe, eliminarea era încă un motiv de mândrie. Repetă clasa la Craiova. Se distingea la partea literară. Nache, vestitul profesor de Română, care a fost şi dascălul unor Nicolae Titulescu, Dr. C. Angelescu şi al multor personalităţi oltene – îl lua'n braţe, în clasă, şi-l săruta. La obiectele ştiinţifice şi mai ales la Matematică, elevul Mihăescu I. Gheorghe era slab.

„Doamna Elena Gib Mihăescu (născută Stănescu) e drăgăşeneancă. Pe Gib l-a cunoscut încă de pe când erau amândoi copii. Povesteşte, tristă, despre vremea când Gib se înapoiase de la Chişinău, după moartea tatălui:

- Tatăl lui, înainte de a muri şi-a exprimat dorinţa ca el să aibă grijă de cei trei fraţi mai mici (fuseseră 12 copii). A venit la Drăgăşani. Ne-am revăzut. Căsătoria s'a celebrat la 29 Nov. 1925. Bătrânul Ion Mihăescu a fost şi el avocat. Gib era hotărât să facă avocatură serioasă, dar nu-l pasiona şi de aceea o lăsa pe planul al doilea. La Drăgăşani avocaţii se sculau cu noaptea'n cap ca să poată asculta pe clienţi. El se trezea târziu sau chiar de se scula mai devreme scria, în vârful patului, până la ora 8, când pleca la judecătorie. Înfrângerile îl îndurerau peste măsură. Un proces pierdut îl făcea să aibă remuşcări, nu pentru mândria lui de avocat şifonată de pierderea unui proces ci pentru clienţii lui, mai întotdeauna săraci.

Mai pe urmă a deschis un birou de avocatură, împreună cu doi prieteni: avocaţii Răuţ şi Bogardo. Lucrurile mergeau bine pentru că tovarăşii erau pricepuţi în meserie, muncitori, cinstiţi. Când a fost să împartă banii s'a minunat că partea lui e cu mult mai mare decât se aştepta, ba chiar a cerut celorlalţi să mai socotească o dată fiindcă i s'a părut că i-au dat mai mult decât trebuia.

Lipsit de orice distracţie, Gib găsea refugiu sufletesc în lectură, în scris şi astronomie. Reluându-şi o veche preocupare din liceu, îşi cumpără o lunetă astronomică de la Paris şi primea fel de fel de reviste şi cărţi cu ultimele invenţii şi descoperiri în domeniul acesta. De atunci cotrobăia printre stele căutând minunile firmamentului. A scris în vremea aceea: „La Grandiflora”, „Vedenia”, „Pavilionul cu umbre” şi „Braţul Andromedei”. Pentru „Pavilionul cu umbre” a primit - după cum ştii - Premiul I al Asociaţiei criticilor dramatici pe anul 1928. Îşi împărţea timpul între literatură şi astronomie.

Doamna Gib Mihăescu îmi arată apoi o însemnare a lui în care vorbeşte despre un „Procedeu pentru asocierea şi întărirea puterilor optice a două sau mai multe lunete prin proiectarea imaginilor obiectivelor respective într'un plan focal comun". Cine ştie ce valoare practică va fi avut această invenţie pe care el n'a trăit s'o vadă realizată.

- La Drăgăşani am stat cinci ani. Ani lungi, plini de necazuri. Cinci morţi în familie, lipsuri materiale, viaţă monotonă de orăşel provincial. În 1929, d. profesor Nichifor Crainic îi trimise o telegramă prin care îl chema să vie imediat la Bucureşti. Graţie domniei sale Gib fusese numit şef de secţie la Direcţia Presei. Ne-am mutat îndată la Bucureşti. Mai apoi a fost avansat referent şi a stat în serviciul Direcţiei Presei până la moarte.

Retras, lucra neobosit. Au apărut rând pe rând: „Braţul Andromedei" (1929); „Femeia de ciocolată" (1933); „Rusoaica" (1933); „Zilele şi nopţile unui student întârziat" (1934); „Donna Alba". În ultimul an al vieţii semnase un contract cu o editură din Brad („Pantheon") pentru un roman, din care n'a apucat să scrie decât 84 de pagini. Mai avea gata două piese de teatru: „Sfârşitul", care se află în cartoanele Teatrului Naţional şi o comedie, „Confraţii", actualmente în posesia d-lui Sică Alexandrescu.

Când scria îi plăcea să fie liniştit. Uneori copiii veneau lângă el. Îi mângâia şi le spunea blând: Du-te ticule că eu am de scris.

„- Viaţa se scurgea liniştită, egală, cu necazuri şi bucurii. În 1935, cu câteva luni înainte de a muri, îl încercau dureri de şale. Întors de la mare şi poate răcit, Gib se simţea din ce în ce mai rău. La sanatoriul „Martin Luther" din Sibiu, cu regim şi îngrijire, părea că-i merge mai bine. Puţine zile mai târziu boala îşi accelera opera distrugătoare. I se măcinau rinichii. Uremie. În cele din urmă doctorii pierduseră orice speranţă. De la sanatoriul Diaconeselor l-au trecut la Spitalul gardienilor publici. Aici s'au stins ultimele pâlpâiri de viaţă. Două nopţi de chinuri îngrozitoare. Numai apa mai alina o clipă buzele arse, crăpate, vinete. Ochii blânzi, ieşiţi din orbite, priveau fără să cunoască. Vorbea fără şir. Cerea să i se reprezinte o piesă pe care n'a scris-o şi şuiera crâmpee de operă. D-l Crevedia, venit la căpătâiul lui, a alergat mult în ultimele clipe. Era singurul bărbat alături de cele două femei zdrobite de durere: soţia şi sora. Nici un doctor, nici un om de ajutor. Agonia a fost lungă şi înfiorătoare. Respira greu, din ce în ce mai rar, până când un ultim oftat a îngăduit odihna la ora trei fără douăzeci dinspre ziuă.

De la Biserica Albă unde a stat două zile, sicriul a fost transportat la gară şi apoi la Drăgăşani. În 22 Octombrie, într'o Marţi, pe când drăgăşenenii culegeau viile, Gib făcea pe braţele prietenilor ultimul drum, de-a lungul urbei natale. Două copile culcau căpşorul în poala mamei, care de aici înainte avea să le fie singurul sprijin în viaţă.”

Sursa: articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu” – semnat Radu A. Sterescu -  publicat în revista “Universul Literar” - numărul din 17 decembrie 1938