De ieri și de azi își continuă demersul de a readuce în atenția cititorilor ciclul de articole dedicat “convorbirilor cu soțiile unor mari scriitori români”, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. Justificarea acestui demers “de azi” este aceiași cu cea menționată „ieri” de scriitorul Radu A. Sterescu, autorul articolului “De vorbă cu d-na Elena Coșbuc”, publicat la trei decenii după moartea lui George Coșbuc („Universul Literar”, numărul din 26 noiembrie 1938): “este o fericire să putem afla de la fiinţa cea mai apropiată amănunte asupra vieţii unuia din cei mai reprezentativi poeţi ai sufletului românesc.”
Related Articles
Citește aici:
Povestea vieții lui Emil Gârleanu
(De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu)
CASA DIN CALEA PLEVNEI NR. 40
“Calea Plevnei 40. O casă bătrânească, aşezată, clădită parcă din linişte şi bunătate. Gard înalt de fier. Dechid sfios poarta care scârţâie prelung. Mă opresc în faţa unei uşi imense. Sun. Mă întâmpină o doamnă cu argint mult în păr, vioaie şi binevoitoare. După ce îi explic scopul vizitei îmi spune că e sora doamnei Coşbuc şi că soţia poetului e gata să-mi dea orice desluşire i-aş cere. Mă impresionează dintru început zâmbetul primitor al ardeleanului cu suflet şi casă deschise pentru oaspeţi. Sui câteva trepte. La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coşbuc şi încă o doamnă cu păr coliliu - aflu mai apoi că se numeşte doamna Tilici - lucrează la ciorapi.
- Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea" - mă lămureşte stânjenită din lucru doamna Coşbuc.
Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără , energică, inteligentă.
- Puiul mamei, şopteşte soţia poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani şi şaisprezece zile. A murit într'un accident de automobil. De focul lui s'a prăpădit bădica. (notă: fiul scriitorului, Alexandru Coșbuc, a murit în 26 august 1915, într-un accident de automobil)
Sora doamnei Coşbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepţional. Ştia englezeşte, franţuzeşte, nemţeşte şi italieneşte. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dansa, a făcut dintr'o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos nişte lentile de la un binoclu, a mai meşterit ce-a meşterit şi a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătarii decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate.
- Când era mic, reia firul doamna Coşbuc, îi plăcea să şadă lângă bădica şi să scrie.
- Tată iagă - spunea el - să-mi faci şi mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta şi copiii mei.
Şi iarăşi o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.
- Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, şi fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie" din care mai ţiu minte această strofă:
Mamă mare dragă,
Vezi de te fă bine.
E frumos afară,
Primăvara vine.
Camera unde lucra „puiul mamei" a rămas aşa cum a lăsat-o el. Când şterge praful servitoarea, supravegheată de d-na Coşbuc, nu mişcă nici un obiect de la locul său. În fund în dreapta patul lui, în stânga un paravan după care îşi făcea de joacă cu prietenii, de o parte şi de alta biblioteci cu cărţi multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci şi mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într'una.
| Alexandru, George și Elena Coșbuc |
Mama şi mătuşa se desprind cu greu din camera în care pluteşte amintirea copilului iubit. Trecem într'o încăpere mare din stânga salonului. În colţul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coşbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga un bust al lui Dante iar în dreapta ediţii diferite ale Divinei Comedii, Biblia. Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate şi clasate cu grijă de d-na Coşbuc, fotografii, scrisori, notiţe. Toate cărţile citite de Coşbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roşu, albastru şi negru şi acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care şi-a făcut adnotări.”
DE VORBĂ CU GEORGE COȘBUC
“Şi când te gândeşti că despre acest cititor cum puţini a numărat ţara noastră eminamente agricolă, s'au găsit oameni care să spună că era leneş. În 1911, Petre Locusteanu publica în Flacăra (an. I, No. 8. p.59) „Un însemnat eveniment literar - De vorbă cu George Coşbuc". Poetul aflase că unii îl considerau leneş. Lucrul nu-l supăra şi nu ţinea să-l desmintă. Se plângea lui Locusteanu că nu are vreme să-şi revadă versurile spre a le publica. Locusteanu a zâmbit. Poetul i se adresă:
- De ce zâmbeşti? Am înţeles. Te miri că leneşul se plânge că n'are vreme.
- Vreau să protestez.
- Nu mai protesta. Nu ştiu eu? Lumea zice că sunt leneş. Şi are dreptate. N'am mai scos de atâta vreme un volum!
Apoi deschise un saltar.
- Uite, vezi! Aici e toată lenea mea!
- Ce este asta? - întreb eu nerăbdător – văzând câteva caiete groase, scrise toate cu creionul.
- Aici e Divina Comedie a lui Dante şi aici Odysseea lui Homer - traduse în întregime de mine.
- Are să fie o dovadă interesantă despre modul cum ştiu eu să... lenevesc! - încheie râzând marele poet!"
Lenea lui se vede în sumedenia de volume de versuri şi proză pe care le-a dăruit ţării sale, ca şi în adnotările cu migală făcute în toate cărţile citite de el.”
| Divina Comedie în traducerea lui George Coșbuc în dreapta o pagină cu adnotările poetului |
CUM S'AU CUNOSCUT
„Strunesc hoinăreala gândului şi întreb pe doamna Coşbuc cum a făcut cunoştinţă cu poetul.
- Era prieten cu fratele meu, librarul Sfetea. Într'o seară l-a invitat la masă. Când ne-a prezentat, Coşbuc nici nu s'a uitat la mine. A ridicat o carte de pe masă şi a pus-o degrabă la loc, temându-se parcă să nu fi văzut şi alţii ce carte fusese. Era unul din volumele lui. S'a aşezat apoi la pian şi cânta cu un deget. La masă, din greşeală, am pus nişte pahare groase, de calitate inferioară. Ca s'o dreg am spus:
- Am auzit că din pahare groase se bea mai bine.
- Adevărat domnişoară, aprobă Coşbuc.
Venea des pe la noi şi era şugubăţ nevoie mare. Odată ne-a bătut în geam. Am ieşit în curte să-l întâmpinăm şi ia-l de unde nu e. Se vârâse în gârliciul pivniţei.”
"CĂSNICIA NOASTRĂ A FOST ÎNTR'ADEVĂR IDEALĂ"
„Ne-am căsătorit în Iunie 1895 la Câmpina. La 1 a fost căsătoria civilă şi în ziua de 4 cea religioasă. Naş ne-a fost d. Peciei, un om tare de treabă. Nunta s'a făcut într'un chioşc mare, de verdeaţă, împodobit cu mii de trandafiri. Aşa cum doar în visuri poate fi o nuntă de poet. Şi viaţa ne-a fost frumoasă ca acel chioşc în care ne am legat sufletele unul de altul, până în clipa când ne-a zdrobit-o pierderea copilului.
Făcea pozne bădica şi mai târziu, după căsătorie. Odată mânca zahăr fără să-l văd eu. Puiul mamii l-a văzut şi mi- a strigat: „Mamă, mamă, tata-ţi umblă la zahăr". A râs cu hohote bădica.
Îi plăcea să hoinărească fără tovarăş prin colţuri singuratice. Câteodată se ducea la gară şi lua primul tren care-i ieşea în cale. Scria câte o carte poştală ca să nu fiu îngrijorată. Ba, într'o zi, a invitat la masă pe doi din cei mai buni prieteni ai lui: Mihail Popescu şi Rica. El nu venise noaptea acasă. Când au venit musafirii, supărată, că nu fusesem înştiinţată, aruncai ochii pe fereastră. Pe cine văd? Pe bădica. Mihail Popescu i-a tras o morală straşnică. S'a apărat ca întotdeauna: „Elena ştie că ea nu are altă rivală decât berea". Căsnicia noastră a fost într'adevăr ideală.”
| George, Alexandru și Elena Coșbuc |
NOSTALGIA PLAIURILOR COPILĂRIEI
„De când venise din Ardeal, pentru că nu vrea să slujească în armata ungară, bădica nu se mai putea întoarce fiindcă risca să fie întemniţat. Se ducea vara până la stâlpul de frontieră şi privea cu tristeţe dincolo de munţi spre satul lui. Când a intervenit amnistia colectivă, împăratul Franz Iosef împlinind 70 de ani, bădica a putut pleca în Ardeal şi mergea în fiecare an să-şi vadă părinţii, fraţii, surorile. O soră a lui, Angheliana Pop, în vârstă de 80 ani, trăieşte şi azi în comuna Feldru din judeţul Năsăud. L-a iubit mult.”
BĂDICA
Citește și:
„Era şi greu să nu-l iubeşti. Era bun, cu sufletul totdeauna deschis, vesel. Glumea şi îi plăcea să audă „viţurile" altora. Câteodată povestea unele mai deochiate şi atunci mă făceam că nu înţeleg. Rareori l-am văzut supărat. Odată primise o scrisoare de la un cititor care-i spunea că e mizerabil tot ce scrie şi când l-o întâlni îl împuşcă.
- Bine frate, zicea el, înţeleg că nu-i place cum scriu, dar ce are cu viaţa mea?
Scrisoarea aceasta n'a reuşit totuşi să-l indispună.
Era şahist desăvârşit. Odată şahul l-a scăpat din greu impas. Era la Paşcani, într'una din călătoriile sale fără ţintă şi dăduse de fundul pungii. A scris pe la gazetele la care colabora, fără rezultat. Gazda, o evreică, acceptase să-l îngăduie până ce-i vor veni banii, dar banii nu mai veneau şi lucrurile ameninţau să ia o întorsătură neplăcută. A întâlnit atunci pe un cunoscut cu care s'a apucat să joace şah pe bani. A câştigat atâta încât a plătit gazdei şi i-au rămas şi bani de drum până la Bucureşti.
Bădica era foarte distrat. Când îşi cumpăra pălărie uita căciula în magazin şi când lua pălărie de paie o uita pe cea de fetru. Într'o zi a plecat de acasă fără cravată şi fără să-şi ia bună ziua. A trebuit să-şi cumpere o cravată din târg.
- Nu ştiam de ce se uită lumea la mine, se mira el.
- Pedeapsă că n'ai venit să-ţi iei bună ziua de la mine, i-am răspuns.
Îi plăcea să călătorească în străinătate. După nuntă ne duceam în fiecare an la Karlsbad, Viena, München, în Nordul Italiei. Peste tot călătoream cu paşaportul fratelui meu, fiindcă bădica era urmărit pentru nesupunere la încorporare. Ţiu minte că odată la Viena, văzând numele de pe pașaport, doi prieteni ai fratelui meu s'au minunat de schimbarea la faţă a amicilor lor.
Când se ducea în Ardeal, era sărbătorit pretutindeni. Amintesc d-nei Coşbuc episodul povestit de Goga în discursul său de recepţie la Academia Română: „Mi-aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi, după douăzeci şi câţiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală, lumea dimprejur era adunată într'o sală de conferinţă. Mi-a cerut să-l duc acolo fără să suflăm un cuvânt. L-am dus. S'a retras într'un colţ de balcon şi s'a pitit să nu-l vadă nimeni. Privea cu un tremur de pleoape în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele de la Sălişte, la ceata de preoţi, brâne albastre, brâne roşii... O mişcare s'a produs subit în sală, cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s'a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat a început cântecul şi într'o clipă femei, bărbaţi, copii s'au asociat şi a cântat toată lumea şi cânta şi el plângând:
Pe umeri pletele-i curg râu,
Mlădie ca un spic de grâu
Atâta mi-e de dragă...
- Bădica a fost o vreme profesor, înainte de a ne cunoaşte, la pensionul de fete al lui Manoliu. Într'o zi a pus pe eleve să facă versuri. Una dintre ele - povestea el râzând - care nu prea strălucea prin inteligenţă, a reuşit această capodoperă:
S'a aşezat cu burta la soare
Să-i vie răcoare.
(Dacă juna elevă ar fi comis asemenea versuri în vremea noastră, fără îndoială că până acum ajungea stea de prima mărime.)
Era foarte sincer, brutal uneori chiar. Astfel, când a fost chemat de Regina Elisabeta la Palat, i s'a oferit un ceai. Coşbuc a gustat din el şi apoi l-a lăsat nebăut. Nu-i plăcuse. Regina, văzând că nu mai bea, l-a invitat de câteva ori. În cele din urmă el i-a spus: „Nu pot Maestate, că e leşie curată". Carmen Sylva a făcut haz mare şi a trimes să-i aducă altul.
Uneori venea la noi badea Cârţan. Aşternea pe podele şuba lui imensă şi se aşezau pe ea Cârţan, bădica şi puiul mamei (d-na Coşbuc nu-i zice altfel copilului pierdut decât puiul mamei). Şedeau acolo la taclale ore întregi.
Coşbuc n'a putut suferi strânsoarea hamului muncii de birocrat. Dacă a fost o vreme şef de serviciu şi apoi referendar la Casa Şcoalelor e pentru că i se aduceau lucrările acasă. Muncea mult, dar când şi cum vrea el şi fără îndoială că lucra mai mult decât i s'ar fi putut cere oficial. Acestea sunt reflecţiile pe care le fac după ce doamna Coşbuc îmi pomeneşte despre unica „slujbă la Stat" a poetului.”
LEGĂTURI DE PRIETENIE
„- Cel mai bun prieten al lui Coşbuc era Mihail Popescu, fost administrator al Casei Şcoalelor. Cu el îşi făcea bădica veacul în faţa unei halbe sau a unui şpriţ. Era prieten cu Vlahuţă, Caragiale, Gherea, Bogdan Duică, Dr. Rică Ionescu, Dr. Albini Pop, şi cu directorul d-voastră, d. Stelian Popescu. Pentru că veni vorba de dumnealui trebuie să-ţi spun că niciodată nu lua altă gazetă decât „Universul".”
CUM SCRIA
„- Când era inspirat, se plimba agitat de-a lungul a trei camere. Făcea astfel zeci de kilometri. Apoi, când se aşternea la scris ziua, îi plăcea să ne vadă pe toţi în jurul lui, dar să nu ne audă. Eu şedeam cu lucrul lângă el şi tăceam chitic. Uneori îl surprindeam scriind şi mă îndepărtam în vârful picioarelor, spre a nu-l turbura. Mai întotdeauna citea şi scria noaptea. Ivirea zorilor îl găsea cu creionul în mână şi cu hârtia dinainte. Scria întotdeauna cu creionul şi se mâzgălea adesea pe nas de negreală. Când era cuprins de frigurile scrisului nu ieşea cu zilele din casă.
În curtea noastră locuia şi d-na Tilici, care avea patru copii mititei. Nu-i lăsa să se joace prin curte dimineaţa până când nu se ridica transperantul la camera bădicăi. Era semnul că s'a sculat. Atunci însă din piepturile fragede izbucneau strigăte voioase care umpleau curtea. Bădica ieşea la fereastră, îi ridica în braţe, îi mângâia, le dădea zaharicale.
Cel ce a avut sub ochi manuscrisele lui Coşbuc a fost desigur uimit de indiferenţa pe care o arăta în alegerea hârtiei. Orice peticel de hârtie, carton, carte de vizită, plic, orice în fine pe care se putea scrie era folosit de poet. “Purgatoriul” lui Dante l-a tradus pe nişte foi galbene, neregulate ca formă, rămase de la tipografia lui Sfetea şi adunate de fiul său Alexandru. Pe prima filă Coşbuc scrie: „Colţuri de hârtie rămase de aruncat la papetăria unchiu-so, în 1904, strânse de Alexandru, peste două mii de foi, numai din iubirea sa de a avea hârtie, şi pe care foi am scris eu primul concept al traducerii „Divinei Comedii” şi al încercărilor de studiu asupra lui Dante, păstrez aici ultimele foi, pe care la moartea lui le-am găsit încă nescrise.”
PRIMA MOARTE
„Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul “bădicăi”.
- Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune doamna Coşbuc. Iar eu plângeam în camera lui. Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile duşmanilor îl dureau. Nu se îndoia nici o clipă însă de izbânda noastră finală. Păcat că n'a trăit să-şi vadă visul înfăptuit.” (notă: George Coșbuc a murit în 9 mai 1918)
NĂRUIREA
“La doi ani şi opt luni după moartea băiatului, adică în ziua de 26 Aprilie 1918 stil vechiu (după stil nou 9 Mai) între orele 12 şi 1, Coşbuc a trecut în lumea drepţilor. Iată cum povesteşte soţia sa ultimele-i clipe:
- În ziua de 23 şi-a serbat onomastica. Zilele următoare a fost tot neliniştit. Avea fierbinţeli şi apoi îl lua cu frig. În ziua morţii se plimba agitat prin casă. I-am făcut un ceai. Îmi cerea într'una bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam şi-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai auzit. Mirată m'am uitat după el. Era căzut între două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neînţeleasă şi am început să-l strig. N'a răspuns, nu mai putea răspunde. În momentele acelea nu mai ştiam ce să fac. Alergam spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că aveam soneria la îndemână şi nu ajungeam până în bucătărie pentru că mi se părea că înapoindu-mă aş putea fi de ajutor. Vecinul de la etaj m-a auzit strigând şi a chemat pe nişte sanitari germani care n'au putut face altceva decât să constate moartea. Congestie cerebrală sau criză de inimă. Cine poate şti?”
| Mormântul lui George Coșbuc din Cimitirul Belu (schiță din "Luceafărul", nr. 5 - 1919) |
Citește și:
Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți
(de vorbă cu doamna Anna Macedonski)
Surse:
- articolul “De vorbă cu d-na Elena Coșbuc” – semnat de Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 26 noiembrie 1938 al revistei “Universul Literar”
- fotografii publicate în revista “Luceafărul” – numărul 5 din 1919 – dedicat poetului George Coșbuc
