Voi continua jocul cu imagini preluate din realitatea societăţii româneşti interbelice. Instantanee datorate unor reporteri adevăraţi – din păcate anonimi pentru noi cei de astăzi – care au ştiut să surprindă în reportajele lor atât partea frumoasă şi plină de farmec a lumii în care trăiau cât şi dramele, locurile rău famate sau tarele societăţii româneşti. Astăzi, un articol semnat N. Kiriţescu – publicat în numărul din 5 septembrie 1929 al revistei ‹‹Ilustraţiunea Română››. Subiectul articolului: ‹‹Muntele de pietate››. Ca orice iniţiativă făcuta în scop caritabil, instituţia “Muntelui de pietate” a reprezentat iniţial o soluţie pentru persoanele oneste de a trece peste momente dificile. Principiul era simplu: se acordau împrumuturi cu dobândă redusă, garantate cu ajutorul unor bunuri ale persoanei aflate la un moment dat în situaţie de “criză” – şomaj, boală, moartea unei persoane din familie… La restituirea împrumutului “gajul” revenea proprietarului de drept. Încetul cu încetul – Muntele de Pietate şi-a “uitat” scopul iniţial – cel caritabil - şi s-a transformat mai întâi într-o instituţie de credit popular iar în cele din urmă într-o metodă de spoliere a celor aflaţi în dificultate. Un întreg “comerţ” a înflorit în jurul acestor instituţii, chitanţele şi gajurile fiind vândute şi apoi revândute, comercianţii de lucruri vechi fiind principalii "recuperatori".
Imaginea surprinsă de reporterul N. Kiriţescu este una pestriţă şi plină de culoare, în care se întrevăd chipul şi drama ascunsă a mamei care îşi amanetează o bijuterie pentru a cumpăra de mâncare copiilor, ale tânărului cochet în cautare de bani pentru distracţii, ale hoţilor care găseau aici un loc în care puteau valorifica bunurile furate sau ale afaceriştilor veroşi care ştiau să câștige chiar şi de pe urma nenorocirii semenilor lor:
| Recipisă de la Muntele de pietate: 100 de lei împrumutul - 20 de lei pe lună dobânda |
Related Articles
“Pe strada Sf. Ionică, în Bucuresti, există o clădire majestoasă, cu mai multe etaje, de o arhitectură sobră şi masivă. În această somptuoasă clădire, se adăposteste oficiul umilelor drame ale micilor existenţe “Muntele de pietate", cum i se zice în limbajul curent, sau “Casa privilegiată pentru împrumuturi pe amanet", cum i se zice în mod oficial. Nu stiu dacă aţi observat ce luxoase sunt instituţiile cu caracter modest. Casa rurală se adăposteşte într’un palat, Casa funcţionarilor, într'un edificiu de proporţii monumentale, Societatea comunală a locuinţelor ieftine, într’un sgârie nori etc. Muntele de pietate are o clădire, care corespunde mai mult noţiunei de munte decât acelei de pietate. Amanetul, această efigie dureroasă a mizeriei, această oneroasă servitute a milei, este instrumentul carităţii oficiale şi tristeţea de a-l pune în valoare şi a-l fructifica, constituie ‘privilegiul" instituţiei.
Muntele de pietate a fost creat la noi, după exemplul instituţiilor similare din străinatate, la baza cărora străluceşte concepţia unui larg spirit de solidaritate socială. Menirea lui este să vină în ajutorul populaţiei nevoiaşe, punându-i la îndemână sume modeste potrivit umilelor sale necesităţi cu garanţie precisă dar profund umanitară a diferitelor obiecte depuse în gaj. Omul nevoiaş, muncitorul bolnav, văduva lipsită brusc de sprijin, poate obţine, amanetându-şi o haina sau o amintire, fără plate rugăminţi sau nedemne procedee, suma necesară, pentru a alunga o clipă fantoma disperării. Pentru a da sprijin acestei opere şi a o împedica să devieze de la scopul ei, Statul nu îngăduie oricui să exercite împrumutul pe amanet. Privilegiul acesta se acorda numai instituţiilor cu garanţie de seriozitate şi onestă practică faţă de infinita masă a celor mici şi nevoiaşi.
Sistemul este următorul: cel care solicită împrumutul se prezintă la ghişeul respectiv cu obiectul pe care voieşte să-l amaneteze. Un expert apreciază valoarea obiectului şi acordă cam a treia parte din valoarea lui intrinsecă, drept imprumut. Solicitantul predă obiectul şi primeşte, odată cu suma de bani o chitanţă, în care se specifică suma, dobânda şi termenul împrumutului. În mod normal proprietarul obiectului se duce la termenul fixat in chitanţa, dă suma împrumutată înapoi şi primeşte obiectul. În caz de nevoie, împrumutul se poate prelungi pe un nou termen, plătindu-se dobânda. Dacă la termenul fixat proprietarul obiectului nu se prezintă să-l ridice sau să prelungească împrumutul, după o păsuire legală, obiectul se vinde la licitaţie. Din suma obţinută din vânzare Muntele de pietate îşi opreşte suma împrumutată iar restul se restituie proprietarului.
Operaţiunea e clară şi totuşi câte mistere...
Opera e umanitară şi totuşi are drame. Când pătrunzi în vastul hall al Muntelui de pietate, un lucru caracteristic impresionează soarta celor două ghişeuri principale. Interiorul de o severă eleganţă, impune şi intimidează. În fund este ghişeul deasupra căruia stă scris: “Preţuirea obiectelor". Alături în dreapta, este un alt ghişeu deasupra căruia stă scris “Restituirea obiectelor". În mod logic ar trebui ca ambele ghişeuri să fie la fel de frecventate. Din nefericire un dezechilibru concretizeză asprimea vremurilor şi vitregia soartei. Pe când ghişeul întâi adică acolo unde se oferă obiectele spre amanet este asaltat de o mulțime de solicitatori care se înghesuie şi fac coadă, ghişeul al doilea e gol. Nimeni nu se prezintă cu suma neînsemnată să-şi recapete obiectul amanetat. Prompţi la luarea banilor, neputincioşi la termenul fatal, atâţia inşi urmăresc cu inima însângerată soarta implacabilă a avutului lor. Zilele grele în care trăim se înfăţişează simbolic în faţa celor două ghişeuri, dintre care primul, ar merita imprecaţia lui Dante: «Lăsati orice speranţă, voi care intraţi aici».
| "Palatul" Muntelui de pietate |
Dar nu numai obiectele furate peregrineaza spre munte. Mai exista şi o categorie a aşa ziselor obiecte împrumutate, sau încredinţate în depozit. Ai un inel interesant. Un prieten te roagă să i-l dai să-l poarte două zile. A treia zi primeşti un plic, în care alături de scrisoarea de scuze a prietenului, găseşti o chitanţă a Muntelui de pietate. Te duci, plăteşti suma şi-ți reiei inelul sau un aparat fotografic sau un tablou. Dacă din întâmplare ai constatat dispariţia unui obiect de valoare, după ce ai depus plângerea la comisariat, după ce ai promis recompense prin ziare, după ce ai spionat în dreapta şi în stânga, fiinţă nenorocoasă, treci şi pe la munte, într’o zi de vânzare. Poate o să ai o surpriză.
Muntele de pietate mai este un expedient şi pentru aşa zisa mizerie aurită. Indivizi cărora le repugnă munca găsesc mijlocul să-şi procure în mod discret suma necesară pentru satisfacerea unui capriciu, a unei fantezii, sau a unei imperioase nevoi de lux. O limuzină elegantă se opreşte la câţiva paşi de uşa Muntelui de pietate. Scoboară mlădios un tânar cochet, ce se strecoară, cu aerul degajat pe după uşile masive. Ajunge în faţa ghişeului şi furişează din buzunar o tabacheră de argint pe care o întinde febril prin ghişeu. Expertul după o ochire comunică aproape în şoaptă suma oferită. Cu o clipire uşoară din ochi domnul aprobă. Încasează suma dela casă şi cu aceleaşi mişcări imponderabile şi fugare, se aruncă iar în limuzină.
- La hipodrom !
Dacă mulţi sânt cei ce aşteaptă în faţa ghişeurilor de amanetat, foarte mulţi sânt care aşteaptă dincolo: în sala de vânzare. Înainte de licitaţie se anunţă expozitia obiectelor de vânzare. Din prima zi expoziţia este vizitată de profesionişti cunoscători. Într'un raft se pot vedea, aranjate ca la taraba unei simigerii, nesfârşite şiruri de verighete înşirate pe sfoară, ca şi covrigii de Moş-Ajun.
Fiecare din aceste verighete poartă un nume, o dată. Fiecare are povestea ei de dragoste, poartă în inscripţia simplă şi fermecătoare încrestată pe faţa dinăuntru prologul unei fericiri, leagănul unor năzuinţe. Vicisitudinele vieţii au smuls una câte una toate speranţele, au despuiat sufletul de podoaba lui arzătoare şi au făcut din simbol o marfă, material de industrie dentară. Ceasornice... rafturi cu ceasornice de aur, de argint, cu trei-patru capace, brăţări, agrafe, tabachere, medalioane, bibelouri, toate au pe fata lor patinată, în colţurile poleite de uzajul zilnic aspectul personal şi familiar al obiectului preferat. Amintiri... amintiri curg din rafturile expoziţiei, amintiri ucise în atmosfera mercantilă de târg. Pe pereţi stau îngrămădite tablouri, covoare, scoarţe... Ici colo desluşeşti câte o iscălitură de valoare. Licitaţiile nu se bucură de prea mare publicitate şi de aceea bogăţiile Muntelui de pietate, sunt de obicei prada facilă a negustorilor specializaţi în asemenea vânzări, dacă nu cumva anumite aranjamente prealabile au făcut ca piese de valoare, să treacă formal în patrimoniul celor în măsură a fi informaţi.
Şi acum, să vorbim în sfârşit şi de clasa celor obijduiţi, anonimi sinistraţi ai vieţii, care pentru o zi de mâncare sau pentru o taxă la fisc, îşi desbracă haina sau desprinde mărgelele de la gâtul soţiei. Am lăsat la urmă această categorie de indivizi, deoarece din păcate această categorie e ultima, de care organele Muntelui de pietate se interesează. Să mergem puţin la ghişeul unde se prezintă obiectele pentru amanetat. O doamnă întinde tremurând o broşă. Cu mâna cealaltă ţine strâns de mână o fetiţă cam de vreo şase ani. Expertul ia broşa, o răsuceşte între degetele-i subţiri şi svârle o privire ascuţită prin lupa revelatoare: 150 de lei. Doamna cască ochii şi îngălbeneşte:
- Numai atât?
Pentru dânsa bijuteria reprezintă o valoare considerabilă şi sconta o sumă importantă. Expertul a depus sec broşa pe tăbliţa ghişeului, având aerul să spuie:
- Dacă vreţi...
Doamna imploră:
- Vă rog daţi-mi cel puţin o mie de lei! Ce să fac cu o sută de lei. Şi privirile-i îmbracă cu disperare căpşorul fetiţei.
Nici un răspuns. Lacrimile comprimate izbucnesc nervos. Ochii sânt tamponaţi violent cu batista.
- Primesc şi o sută cincizeci...
| Refuzat: haina a fost respinsă la Muntele de pietate |
- Nu ne trebuie!
Omul nu înţelege bine. Un servitor în uniformă îl trage înapoi de umeri.
- N'auzi? Pleacă cu ea. Nu ne trebuie.
Omul iese şovăind, cu capul în pământ. Din obiectele prezentate pentru amanetat, o jumătate sânt respinse, ca neprezentând interes.
La Paris, atât la centrala Muntelui de pietate, cât şi la sucursalele din faubourguri, nu se refuză nimic. Lucrurile cele mai sărace, cele mai dispreţuite, cele mai inutilizabile, cele mai lipsite de cea mai mică valoare comercială, sunt acceptate. Sumele oferite sânt evident mici, în raport cu valoarea obiectelor, dar mizeria nu e niciodată isgonită.Un cearceaf, un fular desfăcut chiar atunci de pe gâtul cald, un caiet de poezii, o pereche de ciorapi, găseşte o contravaloare, pentru că acolo pietatea primează privilegiului.
Şi atunci ce devin aceşti nefericiţi? Trec peste drum...
Pe aceiaşi stradă cu Muntele de pietate, pe trotuarul opus, functionează camuflate în modeste magherniţe, o serie de aşa zise «Case de schimb», «Case de imprumut» etc. Aceste oficii, care nu se bucură de privilejiul oficial al împrumutului pe gaj, au în schimb alte privilegii cu mult mai lucrative. Mai întâi cumpără recipisele eliberate de Muntele de pietate, ştiind că valoarea reală a obiectului amanetat e cel puţin de trei ori mai mare ca acea prevăzută în recipisă, casa de schimb mai oferă o treime sau mai puţin şi achiziţionează obiectul, pe care-l poate retrage oricând. După câteva zile vitrina casei de schimb se îmbogăţeşte cu un nou articol. Acestea sânt afacerile mai rare.
Majoritatea afacerilor sânt însă împrumuturile pe amanet, deghizate sub numele de «cumpărări, cu dreptul de răscumpărare» pe termen fix, după trecerea căruia obiectul, neridicat rămâne în plină posesiune a negustorului, care-l revinde, fără obligaţia de a restitui diferenţa proprietarului. Profitul îi rămâne întreg.Cazuri de răscumpărare aproape nici nu se pomenesc. Nici nu s'ar putea răscumpăra uşor obiecte la al căror preţ de cumpărare se adaugă o dobândă curentă de 240%... Sub ochii autorităţilor, în ironia legilor, se îngroaşa rândul emulilor lui Shylock. Şi aceasta, pentru că Muntele de pietate nu'şi face datoria...”
| Negustori de recipise de la Muntele de pietate |
Sursa: articolul "Tainele muntelui de pietate" - semnat N. Kiriţescu – publicat în numărul din 5 septembrie 1929 al revistei "Ilustraţiunea Română" - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.
