Get Even More Visitors To Your Blog, Upgrade To A Business Listing >>

Ionică – coaforul Casei Regale

Casa Regală din România, asemeni tuturor caselor regale europene, a oferit de-a lungul timpului diferitelor firme sau persoane calitatea de “Furnizor al casei regale” - în  semn de înaltă apreciere a produselor sau a serviciilor oferite. Dreptul de a inscripționa însemnul de “Furnizor al Casei Regale” era o mare mândrie, aducea faimă şi - bineînțeles - clienţi. Vă voi povesti acum despre unul dintre aceşti maeştri – despre Ionică – coaforul Curţii Regale. Vom arunca de asemenea o privire în salonul lui  de coafură din imediata vecinătate a hotelului Athenee Palace. Salon care atrăgea în perioada interbelică tot ceea ce Bucureştiul avea mai select:  “doamne, domnişoare, domni şi... «don juani».” Patronul salonului de coafură era celebrul Ionică Oprişan, cel care a avut cinstea de a fi, după cum singur se recomanda, “coaforul a trei generaţii din Casa noastră domnitoare”. El a fost cel care, în fiecare zi de miercuri, îl tundea pe M.S. Regele Mihai. Să pătrundem așadar în saloanele de coafura ale lui Ionică Oprişan, conduşi de Ion Tik şi de Al. Ștefănescu, reporterul și respectiv fotograful săptămânalului “Ilustraţiunea Română”:


Fotografie din salonul de coafură 
ÎN SALOANELE LUI IONICĂ

Clientela devotată îşi alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea şi manichiureza, pentru că fiecare ţine ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile şi câteodată metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ţine la aceasta preferinţă este să-şi capete «rândul» în aşa fel încât să fie serviţi de personalul care-o cunoaște. Lucrătoarele, lucrătorii, «maeştrii» şi manichiurezele, au la rândul lor, aceiaşi socoteală, ducând în surdină adevărate lupte când vreunul «răpeşte» clientul celuilalt. Aceste mici şi nevinovate lupte sunt singurele fricţiuni pe care şi le pot face discipolii de toată mâna ai maestrului Ionică.



În salon este un du-te vino interminabil, simpatic şi parfumat de cucoane în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnişoare radioase de ceea ce a săvârşit arta maeştrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprânceană sau câţiva perişori scăpaţi din smulsoarea «pensetei»; de «donjuani» proaspăt bărbieriţi care întârzie explorând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare şi de ochi înfierbântați de dogoarea aparatelor de uscat părul.
În aşteptare, cucoanele îşi povestesc întâmplările mondene, cancanurile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînţelegătoare sau încăpăţânarea modistelor care nu «şarjează» suficient «pointa» sezonului. Două domnişoare povestesc unei manichiureze ultima moda a unghiilor: lac colorat dupa toaleta pe care o îmbraci: roşu, verde, galben, albastru, violet. Apoi, desene pe unghii, sub lac... Manichiureza face ochii mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie.

Maestrul Ionică Oprişan coafând
- A devenit şi manichiura prea monotonă - spuse una din domnişoare; de aceia inovatorii occidentului au găsit şi în această materie ceva de schimbat...
Într’un colţ, un soviet de lucrători frizeri, select şi discret, discută în şoapte. Din când în când, ucenice sprintene înveşmântate în alb, mută mesele manichiurezelor, încărcate cu sticluţe, foarfeci, pile şi alifii. Domnişoara Otilia, casieriţa, care, pentru anumite cliente este şi maestra “ondolelor permanente", supraveghează, discret, lucrul. O cucoană i se plânge că ondolele din negre cum erau au devenit prea castanii. Îi cere sfatul şi Domnişoara Otilia, între două zâmbete şi câteva şoapte rezolvă această tulburătoare problemă.”

DOMNUL COSTICĂ


Cel mai versat dintre «maeştri» şi cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului. Stăpân pe meştesugul pe care l'a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», îşi împarte orele cu zgârcenia profesioniştilor supraîncărcaţi de clientelă. Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete îl înţeleg şi pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.

Decanul Costică
- Costică, mai repede, ceva «rasol» - îi şopteşte Domnişoara B. nerăbdătoare.
Atunci, Costică se supără, face o mutră acră şi răspunde:
- Degeaba ai venit Domnişoară; sunt altele care aşteaptă de 3, 4 ceasuri. Adeseori colegii şi clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpân pe cunoştinţele sale. Pentru cele mai ciudate şi mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceea, câteodată, absența lui Costică echivalează cu o adevărată nenorocire.” 

MANICHIURA «PENTRU DOMNI ȘI DOAMNE»


“La măsuţele lor încărcate cu mici instrumente tăioase, Domnişoarele manichiureze fac puntea de unire între cele două saloane rezervate celor două sexe: bărbaţi şi femei. Când n'au de lucru, îşi fac socoteala bacşişurilor şi cotidiana constatare că... bărbații sunt mai galanţi decât cucoanele. Cu toate acestea, ele preferă cucoanele, pentru că sunt mai dispuse să le asculte istorioarele, amărăciunile, bucuriile, poveştile de dragoste şi necazurile... profesionale. Dimpotrivă, Domnii nu ascultă ci povestesc ei din viaţa lor, uneori glume care se sfârşesc cu câte o mica tăietură şi câțiva stropi de sânge pe cari manichiurista cât ai clipi din ochi îi înăbuşă cu "creionul alb" gata pregătit pentru asemenea accidente.

Manichiuristele...
Una, Domnişoara Marie, este o adevărată artistă în meşteşugul aranjării unghiilor. Lucrează conştiincios, atent şi pe deasupra povesteşte frumos şi chiar cu oarecare talent întâmplări şi fapte. A fost cândva nevasta unui industriaş şi astăzi are o fetiţa la şcoală. Pentru ea munceşte cât e ziua de mare şi pentru ea se trudeşte ca să rămână în stima patronului şi a clientelei. Nu prea se amestecă în treburile celorlalte colege, pentru că şi meseria asta, ca mai toate, nu este lipsită de invidie, de intrigării şi de nimicuri. Alta, Katiuşa, şi-a făcut faima prin zgârcenia şi spiritul de economie excesiv şi necunoscut unor asemenea breslaşe. Apoi Anişoara, cea mai veche dintre lucrătoare. Lizica, taciturnă şi speriată de surprizele foarfecelui ascuţit, care poate face buclucuri; în sfârşit o altă blondă vorbăreaţă şi simpatică care oboseşte povestind în aşa fel ca clientul să nu simtă timpul pierdut într’o asemenea migăloasă operaţie.”

DOMNIŞOARA CLARA


Dar dintre toate, cea mai interesantă este Domnișoara Clara, care cu o îndemânare de pictor vopseşte părul cucoanelor şi smulge sprâncenele Domnişoarelor... Înveşmântată într'un halat negru, cu pensule şi cu vopsele, Domnişoara Clara, săvârşește cu iuţeala unui adevărat scamator toate transformările imaginabile: dintr-un păr negru, ca fundul ciaunului, scoate un păr galben ca aurul sau roşu ca și cărămida; dintr-un păr blond ca beteala porumbului, face unul castaniu, roşu sau negru ca păcatul, după gustul şi capriciul clientei... Domnişoara Clara este o artistă care face chiar ceva mai mult: ascunde în trăsături repezi de vopsea fină ghioceii părului care mijesc, impertinent, adeseori chiar înainte de vreme... Arta vopsitului este intimă şi grea. De aceia cucoanele nu prea îngăduie indiscreţii şi mâini nepricepute. De acolo şi «celebritatea» Domnişoarei Clara, pe care o vezi intrând şi ieşind, transpirată din cabina magică!


Aparate de uscat părul

Misterele cabinei sunt multe şi vai de faima salonului dacă Domnişoara Clara ar fi o guralivă cum sunt atâtea altele! Artă - discreţie şi vopsea bună: iată deviza acestei specialiste. Ici şi colo, se mai aude câte un protest în fundul cabinei: nu e nuanţa mea! Mai închis! Mai deschis! Bărbatu meu nu mă lasă aşa oacheșă cum sunt cu părul bălan din cale afară! Vrei sa divorţeze bărbatu-meu din cauza părului? Dar maestra ştie repede să satisfacă orice obiecţiune, pentru că pensulele şi vopseaua îi permit să săvârşească toate minunile...
O doamnă lăudând talentul Domnişoarei Clara, povestea ceea ce i s'a întâmplat, odată, într’un alt salon ...
- Eu aveam părul blond. Mi l’am făcut negru ca pana corbului şi multă vreme mă duceam la domnişoara X de mi-l vopsea aşa cum doream. Într’o zi, domnişoara distrată, mi l'a făcut roşu - un roşu aprins de cerneală. Şi cum eram grăbită, m'am dus aşa într’un salon unde cucoanele au râs de mine şi una mai răutăcioasă mi-a spus : Draga mea, balul mascat începe diseară la Eforie, nici într’un caz aici... Am plâns de supărare şi-o săptămână întreagă nu mi-am revenit în fire..."

SMULSUL SPRÂNCENELOR...


“Cea mai recentă inovaţiune: smulsul sprâncenelor. Operaţiunea se numeşte în limbajul cucoanelor «depilaţie». Părul este smuls în aşa fel încât să rămână o suviţă subţire de sprânceană întocmai ca o urmă de creion Conté. Operaţiunea se face cu ajutorul pensetei - un cleştişor de tortură, într’o cabina unde se aud, câteodată, ecourile înăbuşite ale simpaticului supliciu. Este interesant să vezi o domnişoară cu sprâncenele mari şi stufoase, ieşind din cabina supliciului, jumulită ca un pui de găină. Dar moda, năbădăioasa modă, nu ţine seama de nimic atunci când îşi propune să păşească biruitoare...
O cucoană trecută de mult de vârsta tinereţei, căreia vopseaua de păr, aburul şi dentistul  o menţine în rândul celora «între doua vârste», îmi povestea ce a păţit, într'un oraş de provincie, acum câteva luni:
- Imaginează-ţi Domnule că nevoită să stau câtva timp la o rudă a mea, în provincie, a trebuit să cer manichiurezei să-mi facă și depilaţie... Manichiureza s'a executat. Dar neştiind bine despre ce este vorba mi-a smuls sprâncenele cu totul. Când m'am privit în oglindă, eram... un monstru. Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac două sprâncene cu un creion din acela cu care se grimează artiştii. La sedinţă, căldură tropicală. Mă apăram singură într’un proces. La un moment dat magistraţii şi avocaţii isbucniră într’un râs inexplicabil. La început am crezut că am spus vreo prostie. Dar în cele din urmă am văzut pe batista cu care'mi ştergeam sudoarea, ambele sprâncene sub forma unei paste negre care'mi mânjise faţa. Am fugit, am plâns şi am pierdut procesul.
Mi-am amintit această păţanie vazând în laboratorul lui Ionică o doamnă cu înfățișarea respectabilă care cerea cu insistenţă «rândul» pentru... o şedinţă de smuls sprâncenele. Dar aici sunt specialiste şi pericolul este inexistent...”

ONDOLE PERMANENTE...


În faţa unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele poartă în cap un nesfârşit număr de tuburi legate cu fire electrice.
Frumoasele capete au înfăţişarea unor arici monstruoşi. Altele își introduc capul în întregime în nişte saci încălziţi cu electricitate pentru a usca părul. Aparatele de «ondole permanente» sunt cele mai perfecţionate; dar întrebuinţarea lor presupune oarecari cunoştinţe şi de aceea pentru asemenea lucrări intervine lonică, în persoană. Maestra titulară a acestei aparaturi, este Domnişoara Otilia care face şi oficiul de casieriţă şi care cu aceiaşi dexteritate cu care numără banii manipulează şi ondolele electrice.


Otilia - maestra "ondolelor permanente"
- Dar de ce se numesc “permanente” ?
- Pentru că, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mâna, ondolele electrice ţin multă vreme, cinci-şase luni...
În treacăt, Domnişoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătându'mi importanţa lor în estetica şi frumuseţea părului. Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul - săculeţii aceia în care cucoanele îşi introduc capul cum îşi ascunde struţul capul în nisip. Căldură electrică. Înteleg. Dar când se face prea cald...
- Facem rece cu acest buton.

Copil tuns călare
- Atunci, adăugai eu, o poetă cu ajutorul aparatului d-tale poate fi când la ecuator când la polul nord...
Am mulțumit lui lonică şi Domnişoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit excursia în «laboratorul» încărcat cu aparate şi cu vapori de parfum şi am luat-o razna, pe calea Victoriei, să văd cum îşi poartă elegantele noastre spleenul şi fantezia mantourilor de toamnă”.

Sursa: articolul “Într’o zi la Ionică” - semnat Ion Tik - fotograf Al. Stefănescu - publicat în “Ilustraţiunea Română” - numărul din 12 decembrie 1929 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor




This post first appeared on De Ieri ÅŸi De Azi, please read the originial post: here

Share the post

Ionică – coaforul Casei Regale

×

Subscribe to De Ieri ÅŸi De Azi

Get updates delivered right to your inbox!

Thank you for your subscription

×