Regiunea transnistreană a fost şi este încă o rană adâncă pe trupul Moldovei. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană nu este altceva decât continuatoarea unei entităţi create artificial în anul 1924 de autorităţile sovietice: Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Despre viaţa românilor din Transnistria am mai scris pe blog. Foametea a lovit aceasta regiune în anii 1925 şi 1932 – perioade în care mii de locuitori au traversat sau au încercat să treacă înot Nistrul – fluviul care îi despărţea de România. Vă voi spune doar că Nistrul devenise cu adevărat “un al doilea Styx” şi că 40 de fugari au fost împuşcaţi de grănicerii sovietici doar într-o singură zi (23 februarie 1932), în apropierea satului Olăneşti, în timp ce încercau “să fugă” peste Nistru. Locuitorii dintre Nistru şi Bug au fost primii români care au cunoscut “binefacerile” colectivizării forţate. De asemenea au fost primii români care au trecut prin chinurile deportării în Siberia. Voi mai adăuga azi pe blog un articol “decupat” din presa interbelică care se referă la viaţa românilor din această regiune. Asta pentru că eu cred că știind mai multe despre cotidianul acelei lumi vom înţelege mai bine ceea ce se întâmplă astăzi în acele locuri.
| Grănicerul român şi cel rus la graniţa dintre... cele două Moldove - 1935 |
“- Vasia! Vasia!
- Ce-i Tasia?
- Uite românii!
- Care sunt
- Cei de lângă “tov" Rudia.
- Dar sunt ca noi - exclamă mica Vasia cu uimire. Seamănă cu “tovii" noştri numai că sunt altfel îmbrăcaţi...
Acestea au fost primele exclamaţii, spuse într'o dulce moldovenească de două “comsomoloaice", abia trecute de vârsta copilăriei, care ne-au întâmpinat la trecerea noastră pe pâmântul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. E semnificativă uimirea naivelor cetăţene ale Republicei Moldoveneşti, care credeau că românii sunt un soi de fiinţe ciudate, căzute de pe alt tărâm. Deşi românce ca noi, apa tulbure a Nistrului ne despărţea în două lumi, despre care nu puteau ajunge dintr'o parte în alta, decât zvonuri tendenţioase. De fapt, din scurtul nostru popas, pe pământul Sovietelor, am putut vedea că oamenii, aici ca şi dincolo, sunt la fel în sărăcia şi durerile lor. O primă impresie penibilă: după entuziasmul basarabenilor de la Tighina, tăcerea, lipsa de expansiune a ruşilor de la Tiraspol, păreau foarte ciudate. Ni s'a explicat că oamenii de dincolo de Nistru, cu noile lor obiceiuri, nu fac nimănui manifestaţii de simpatie.
După ce am parcurs cu trenul câteva câmpii triste, pe care se face foarte puţină agricultură,am ajuns la Tiraspol. Gara - veche clădire rusească - era împodobită cu imense portrete ale fruntaşilor sovietici şi un “bun venit'' scris în româneşte, pe frontispiciul cu ciubucării de piatră. Oamenii care ne-aşteptau, ne priveau cu curiozitate. În special îmbrăcămintea noastră “civilă" făcea, o deosebită impresie asupra cetăţenilor sovietici. La ei, toată lumea poartă şapca specific rusească şi un soi de haine, ca uniformele liceenilor noştri, închise la gât. Foarte mulţi, în special diverşii demnitari, poartă moletiere. Aproape toţi locuitorii Tiraspolului poartă la gulerul tunicii una sau mai multe stele, care arată gradul ce-l ocupă în partid, în miliţie sau în celelalte organizaţii. Străzile oraşului nu se deosebesc cu nimic de ale oricărui municipiu basarabean. Aceleaşi străzi largi, murdare, aceleaşi case mici. Numai că de unde dincolo există o viaţă zgomotoasă de stradă, aici, în republica proletarilor, lumea calcă încet, într'o tăcere mormântală care apasă oraşul ca un blestem. Ferestrele sunt închise peste tot, storurile sunt trase.
| Primirea delegaţiei române la Tiraspol în anul 1935 |
De după gardurile înalte, se văd capete ciufulite, ochi curioşi care ne urmăresc orice mişcare. Arar câte cineva îndrăzneşte să iasă în stradă să ne privească drept în faţă. Un bătrân cu o barbă impresionantă de patriarh, ne priveşte senin, de pe banca din faţa casei.
- Bine aţi venit, ne spune el într’o moldovenească dulce, care ne mângâie auzul, după ce am auzit atâtea discursuri într'o limbă barbar scâlciată.
Şeful poliţiei de graniţă de la Tiraspol, un rus din Siberia orientală cu un cap şiret de vulpoi, îl fulgeră pe bietul bătrân cu privirea. Dar moldoveanul, fericit să vadă “domni" de-al lui, nici nu ţine seama de privirea ameninţătoare a şefului poliţiei. Ne zâmbeşte larg în barbă şi ne face cu ochiul, ca unor prieteni buni, veniţi de departe.
Mai toate fetele şi femeile întâlnite în cale, sunt îmbrăcate într'un soi de uniformă din stofe aspre, de-o culoare neprecisă. La gât, poartă aceleaşi steluţe, indicând din ce categorie fac parte. Poartă ciorapi de lână toarsă şi bocanci. Sunt mai toate blonde şi cu capul gol. Se remarcă feţele palide, pe cari nu s'a pus nici pudră nici fard. În general, rusoaicele din Tiraspol nu sunt prea frumoase; le lipseşte graţia specific feminină: sunt parcă doar forţă de muncă, putând mânui tot atât de bine lopata ca şi puşca.
În Tiraspol nu există nici spectacole, nici alt soi de distracţii. În fiecare săptămână trupa de lucrători a “comsomolului" joacăpiese de autori revoluţionari. Toată lumea vine atunci să-i aplaude pe actorii improvizaţi. Ziua teatrului e un soi de sărbătoare naţională de la care nu lipseşte nimeni. De altfel lumea nu vine nici pentru piesă, nici pentru autor şi nici pentru actori. Ci pur şi simplu, fiindcă la teatru lumea bârfeşte şi, în întuneric, se ţes noile idile.
| Pod peste Nistru - Podul care desparte |
Din cele câteva ore petrecute în orăşelul rusesc de graniţă am putut constata că viaţa e extrem de scumpă şi banii foarte rari. O cutie obişnuită de ţigări, cu un soi de ţigarete trei sferturi carton şi un sfert tutun, costă 120 de lei, în moneda noastră. Sărăcia e foarte mare şi toate articolele de primă necesitate sunt de o calitate inferioară.
La banchetul dat în cinstea delegaţiei româneşti s'au mâncat însă icre negre, de o calitate superioară, s'a băut şampanie de cea mai fină calitate. Paradisul lumii noi!
Şi parcă, trecând Nistrul spre Tighina, cu cât ne depărtam de zâmbetul amabil al oficialităţii sovietice, ne cuprindea un sentiment ciudat de libertate, de veselie sinceră. Aerul părea mai curat, toate privirile erau sincere, oamenii treceau calmi la treburile lor. Cineva dintre noi a exclamat, oftând uşurat, ca după o grea încercare:
- Tot mai bine aici, decât dincolo ! - acesta era gândul intim al tuturor celor care respiraseră câteva ore aerul Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice.”
Sursa: articolul “Ce-am văzut la Tiraspol” – semnat “I.R.” – publicat în “Ilustraţiunea Română” numărul din 30 octombrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor
