Maria Mohor a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe din perioada interbelică. F. O. Fosian o caractezriza astfel pe Maria Mohor: “E o actriță consacrată, o actriță a marilor realizări și a marilor succese. Și aceasta independent de frumusețea ei. Căci Maria Mohor este frumoasă… Prea frumoasă!”. Dovadă a frumuseții ei ne-au rămas doar câteva mărturii fotografice. Din păcate rolurile jucate de Maria Mohor n-au rămas decât în amintirea privilegiaților care au văzut-o pe scenă. Prea puțini rămași printre noi. Aș adăuga constatarea că acesta este pariul pierdut de teatru în veșnica sa competiție cu cinematograful: pelicula - de cele mai multe ori - rămâne, în timp ce rolurile jucate pe scenă se pierd în timp.
Maria Mohor a absolvit "Academia de Muzică și Artă Dramatică", în clasa maestrului Ion Manolescu. A urmat mai apoi Conservatorul, în clasa marelui actor Nicolae Soreanu. Maria Mohor a debutat în rolul “Stareței” din “Sora Beatrice” – piesă în care a jucat alături de Marietta Sadova și de Al. Critico. După terminarea Conservatorului a fost angajată la Teatrul Național din Bunurești, dar a jucat și în spectacole puse în scenă de teatrele “Regina Maria”,“Ventura” și “Muncă și Voie Bună”. Maria Mohor a fost soția cunoscutului autor dramatic și romancier Victor Ioan Popa (căsătoria a avut loc în anul 1936). Rolul care va rămâne cu siguranță în istoria teatrului românesc este acela al "Monei" din piesa "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian. Premiera a avut loc în ziua de 1 martie 1944 la Teatrul "Alhambra", în regia lui Soare Z. Soare. În distribuţie: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Șeptilici și Mircea Anghelescu. Aceasta premieră ascunde o poveste adevarată: în anul 1944, din cauza legilor antisemite impuse de statul român, evreilor fiindu-le interzis să apară pe afișele teatrelor românești, Mihail Sebastian nu avea drept de semnătură. Autorul meționat pe afiș: "Victor Mincu" (în fapt este vorba despre Ștefan Enescu un fost coleg de liceu al lui Mihail Sebastian la Brăila). La premieră sala a fost arhiplină. Agenții Siguranței statului împânzeau și ei sala Teatrului "Alhambra". ”Nu a fost un succes, a fost un triumf!“ – scriau cronicile de a doua zi.
"În roluri de tragedie, de dramă ca și în roluri de comedie, a adus nota caracteristică a unui talent desăvârșit și, repet, a unei frumuseți nu mai puțin desăvârșite, talent și frumusețe care se contopesc întru realizarea rolurilor" - nota același F. O. Fosian. Mărturisesc că, un pic misogin ca mai toți bărbații, atunci când am început să citesc interviul luat Mariei Mohor de reporterul “Narcise bleue” al “Ilustrațiunii Române” (interviu publicat în numărul din 17 februarie 1932) nu mă așteptam să găsesc a analiză atât de exactă a crizei teatrelor (nu a… teatrului) din perioada interbelică. O analiză atât de concisă și de exactă încât e corectă și astăzi. Pentru că și astăzi teatrele preferă să pună în scenă autori consacrați în dauna celor contemporani, pentru că și azi actorii sunt de foarte multe ori atât de prezenți în viața publică încât atunci când îi vedem pe scenă nu mai reușim să vedem personajul interpretat din cauza imaginii pe care aceștia și-au creat-o în spațiul public, pentru că și azi prețul spectacolelor de teatru e prohibitiv pentru multe familii (unde sunt “turneele de popularizare a teatrului în provincie” de altădată!?…). Dar nu voi lansa acum aprecieri personale asupra cauzelor care au determinat criza de ieri sau de azi a teatrelor. Maria Mohor o face cu mult mai bine decât mine:
“- Credeți că există o criză a teatrului?
- O criză a teatrului? Nu cred că exista în realitate, deoarece e destul teatru pe lume care stârnește admirație. Există o criză a teatrelor. E o nuanță. Și această criză are pricini multiple. Cea dintâi, socot că e lipsa unei literaturi dramatice actuale valoroase. Teatrele se hrănesc azi cu reluări și cu piese desmormântate, jucând doar ca sacrificiu literatură dramatică actuală, ceea ce este tocmai contrariul unei situatii normale. În al doilea rând, actorii sunt auziți prea mult. Cel puțin la noi aceasta e situația. Publicul ajuns să-i cunoască prea bine, începe să-și piardă interesul deoarece aproape că înțelege, din distribuție, subiectul. În primul rând nu mai vede personajul, ci actorul și în al doilea rând știe că Vraca (ori Tony Bulandra, de pildă) are să fie iubit până la căderea cortinei. Și așa de deprins este publicul cu asta, încât nici nu mai admite să fie altfel. Aici însă e o îngustare dureroasă a căilor unui actor și ea sfârșește astfel cu o demonetizare sigură, oricât de valoros ar fi elementul actoricesc! Și, în sfârșit o pricină mai serioasă ca toate, cred că este scumpetea locurilor. Viața s'a ieftinit simțitor și totul merge grabnic spre normalizare. Numai teatrele au prețuri de „război", ca să întrebuințez o expresie curentă. E o disproporție strigătoare mai ales când ai în coastă cinematograful cu prețuri ridicul de mici. Valoarea filmelor este pe al doilea plan. Exemplul filmului lui Chaplin “Luminile orașului" care a avut o reclamă formidabilă, dar a suferit un eșec tot așa de formidabil, ne este aproape. Și pricina a fost acolo că prețul de intrare era 100 lei, în loc de cei 50-60 cât era de obicei.
- Ce credeți despre viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului?
- Viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului? E..., de pot spune asa în raport direct proporțional. Căci între teatru și cinematograf nu-i decât o legătură: cel din urmă e o excelentă fabrică de spectatori pentru cel dintâi. Gândiți-vă că mișcarea teatrală din ultimii treizeci de ani coincide tocmai cu epoca desvoltării cinematografului. Aș îndrăsni să spun că a fost direct ajutată. Încolo sânt două arte cu totul deosebite și ca teme și ca mijiloace artistice și nu poate pătrunde una în domeniul celeilalte fără să riște o pedeapsă exemplară. Cine a avut norocul - sau nenorocul - să vadă “Kean", film vorbit cu Alex. Moissi, a avut un exemplu valabil pentru toată viața. Și eu l-am văzut.
Artă pură în cinematograf pot realiza numai regizorii de filme. Într’un film de mare calitate, actorul cel mai bun prețuiește cât un reflector. Diferența e că unul se vede, iar celălalt ajută pe cel dintâi să fie văzut. “Nibelungii" a fost o lucrare cinematografică monumentală, fără nici un nume de artist mare și dacă se poate spune că “Sous les toits de Paris" a creat o artistă mare, nu se poate spune că Pola Ilery a creeat filmul. Creatorul a fost René Clair. Rămâne o excepție, Charlie Chaplin. Dar el e genial, fiindcă se regisează singur.
- Cu ce ați debutat?
- Am debutat cu “Stareța" din Sora Beatrice. Îmi poartă noroc piesele cu călugărițe, cum ar spune una dintre camaradele mele. Am jucat de curând în “Cântec de leagăn" și se zice că am plăcut. Ce rol prefer? Totdeauna pe cel pe care'l joc. Cum se vede, nu am un gen teatral preferat. Ca orice actriță însă, unui rol mare și important în care să n'am succes, prefer unul mic și modest în care să pot face și eu ceva. Și în privința asta, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt ajutată de două însișiri - și cu asta să mi se dea voie să mă laud. N'am veleități și… nu-s grăbită. E adevărat că la asta ma ajută încrederea că oricâtă vreme ar trece și oricât de bătrână aș ajunge, tot am să găsesc într’un colțișor de piesă un mic rolișor bun pentru mine. Din clipa în care pot să mă conving că fiecare rol poate să fie “un rol", ce rost ar mai avea să mă bat cu toată lumea și să mă amărăsc în hărțuieli inutile, ca și când viața mea întreagă ar depinde de o piesă și ca și când cu această piesă s'ar trage oblonul definitiv peste toată dragostea mea de teatru?”
