Unul dintre cele mai iubite lăcaşuri de cult ale Bucureştiului a fost biserica Sf. Vineri. Construită pe locul unui vechi schit în timpul lui Matei Basarab, micuţa biserică a fost un loc care a atras deznădăjduiţii, bolnavii, credincioşii plini de încredere în puterile icoanei făcătoare de minuni a Cuvioasei Paraschieva pe care o adăpostea. Din păcate biserica a fost demolată de autorităţile comuniste: într-o zi de… vineri din iulie 1987 biserica a fost rasă de pe faţa pământului cu ajutorul unor deţinuti de drept comun cărora li s-a promis reducerea pedepsei. Asta pentru că muncitorii aduşi de primărie pentru a dărâma lăcaşul au refuzat să facă acest lucru. Tocmai pentru că biserica a avut o viaţă atât de tumultoasă – mi-a atras atenţia un articol apărut în “Ilustraţiunea Română” din 12 octombrie 1932 care surprinde imagini din viaţa de atunci a lăcaşului sfânt:
| Imagine surprinsă la demolarea bisericii Sf. Vineri |
“Fericiţi acei ce şi-au păstrat credinţa în puterea binefăcătoare a sfinţilor! I-am văzut venind în pelerinaj la biserica Sfânta Vineri, la biserica făcătoare de minuni. Ologi, orbi, bătrâni, mame cu prunci slăbuţi în braţe, urcau cu speranţă şi credinţă'n suflet treptele ce duc la altarul care ascultă şi alină durerile. Care este taina misterioasă a icoanelor, a izvoarelor făcătoare de minuni ?... Nimeni n'o va tălmăci vre'odată. La Lourdes, în Franţa, chiar la noi, la Schitul Ialomicioarei, am văzut sute de cârje, pe care le-au depus ologii la picioarele statuilor în urma câtorva rugi fierbinţi. „Crede şi te vei mântui!" Minunea e a icoanelor sau a credinţei?"
| Biserica Sf. Vineri în anul 1932 |
CEI CE CRED ÎN MÂNTUIRE
"Cum am păşit pragul bisericei, am fost întâmpinat de o femeie mai în vârstă, sărăcuţa, purtând bariş în cap.
- Faceţi-mi, vă rog, un bine: daţi-mi ceva, cât vă lasă inima, pentru un maslu de sănătate.
- Dar ce boala ai?
- Eu n'am nimica. Băiatul îmi zace de un an de lingoare. I-am făcut eu maslu, dar nu i-a ajutat. Acuma m'au învăţat femeile, să-l fac cu bani de căpătat. Aşa se zice, că se îndeplineşte ruga mai bine, dacă e făcută din milă de creştin.
Un ţăran, copleşit de suferinţă, cu fruntea încretită, se apropie, sfios, de grupul nostru.
- Săru'mâna, n'aţi binevoi să-mi scrieti dv. un pomelnic? Eu nu ştiu carte…
- Ce fel de pomelnic?
- Iaca l-am adus pe băiatul meu, fac rugăciune să scape de blestematele alea de arsuri de la inima ! O mână o duce tocmai la stomac, iar cu cealaltă, îmi indică pe fiu-său, un flăcău de vre'o 25 de ani cu faţa pământie, pe care sigur îl roade vreun cancer sau vre'o tuberculoză.
- Eu nu stiu să scriu pomelnic. Dar… la doctor l-ai dus?
- Ce să-l duc la doftor ? Doftorii îţi iau numai banii. Ce să te vindece ei? Nu sunt tot oameni ca şi noi?... Dacă nu te vindecă sfânta biserică… Acuma m'au învăţat oamenii să-l aduc aci la Sfânta Vineri. Am auzit de multe minuni de ale Sfintei.
- Uite - îi arată femeia eu bariş - du-te colo la scriitor; îţi face el un acatist bun.
| În căutarea tămăduirii ... |
Îmi îndrept şi eu privirea spre “masa scriitorului". Se pierde sub mulţimea acelora ce stau în picioare, în jurul lui, aşteptându-şi rândul cu smerenie, cu o foaie de hârtie şi cu câţiva lei strânşi în pumni, să li se scrie acatistul. Majoritatea sunt femei cu copii mici în braţe. Îşi împărtăşesc una alteia :
- l meu are friguri.
- Fata mea are bube pe tot trupul.
- Mie mi-au murit până acum nouă copii. Mai am trei. Asta e cea mai mică.
- Ce-au avut, maică?
- Au murit de frică. Ţipau noaptea în somn. Nu m'am priceput ce să le fac. Acuma a început fetiţa asta, cea mai mica, să ţipe. Am adus o cămăruţă şi o rochiţă de ale ei, să mi le ţie părintele la icoană, să-i iasă frica din ea. Acuma mă pricep ce să-i fac. M'o ajuta Maica Domnului şi Sfânta Vineri...
LA ICOANĂ
În jurul iconiţei de argint a Sfintei, patroana a bisericii, se înghesuie credincioşii să-şi dobândească fericirea. Câte o floare, pe care au sfinţit-o mai întâi pe la toate celelalte icoane din biserică, e depusă, împreună cu o lacrimă, un oftat adânc şi o rugă fierbinte la icoană. Alt îndurerat vine, sărută icoana şi-şi ia, să poarte cu sine, una din florile sfinţite, ca pe un talisman. Pe faţa unei tinere fete care stă împietrită în faţa icoanei, citesc expresia unei adânci suferinţe. O tulbur din reculegerea ei, cu un cuvânt prin care aş vrea să-i exprim milă şi dorinţa mea umilă de a-i aduce puţină mângâiere.
- Eşti suferindă?
| "A da de pomană săracilor înseamna să împrumuţi pe Domnul" |
Drept răspuns, două lacrimi îi îneacă ochii.
- De ce nu te duci la spital?
- ...Mie nu-mi poate ajuta spitalul...
Scena aceasta mi-a amintit de Maica Domnului făcătoare de minuni din Wetzlaar. La picioarele ei sunt depuse sute de inimioare de ceară, de către acei care vor să fie mântuiţi de chinurile dragostei.
APA SFÂNTĂ A SFINTEI VINERI
Într’alt colţ al bisericii e izvorul cu apă sfinţită. Fiecare credincios ia într’o sticlă apa sfinţită şi bea câteva înghiţituri. Restul îl duce acasă să dea să bea celor ce n'au venit la biserică, să fie feriţi de boli şi de rele. Băutura e împărţită cu zgârcenie: câteva picături pentru iconiţa din colţul odăii, câteva pentru copilaşi, apoi pentru câmp şi restul pentru vite. Apa sfântă şi acatistele trebuie să alunge răni şi să aducă fericirea în casă.
| Vânzătoare de icoane |
În timp ce fiecare îşi spune la icoană o taină dureroasă pe care nu i-o poate împărtaşi decât ei, ruga preoţilor e îngânată încet şi monoton în jurul altarului. În biserică se produce deodata rumoare. Părintele s'a apropiat de Sfânta făcătoare de minuni şi va întovărăşi ruga sa fierbinte, numind în parte pe fiecare rob, care-i cere îndurarea. Oamenii se adună cu toţii în jurul preotului să audă când li se citeşte acatistul.
- Cât îi dai părintelui? se interesează o babă, la alta, de tariful “scrisorilor către Dumnezeire".
- Păi, când e aşa, cu ghiotura, îi dau şi eu numai cinci lei. Dacă mi-l citeşte singur, îi dau mai mult.
- Pai ce mi-e cu ghiotura, ce mi-e singur! Acatistul e acatist, rugăciunea o aude Dumnezeu şi între o mie, dacă porneşte de la un suflet bun şi cu credinţă...
ICONIŢA CARE OPREŞTE BANUL
Babele sunt obişnuite de-ale bisericii. Mă adresez lor pentru a afla, care e icoana sfântă, care-ţi dovedeşte că ţi-a auzit ruga, oprind lipit de ea banul pe care i l-ai întins.
- Eu n'am auzit, că ar fi la Sfânta Vineri, icoană care să-ţi oprească banul.
- Cum n'ai auzit, soro? Iaca vino să ţi-o arăt.
Baba îmi arată într'un colţ întunecos o icoană veche de lemn :
- Dar să nu încerci minunea, decât dacă ai o rugăminte fierbinte şi dacă eşti pătrunsă de credinţă.
Minunea s'a îndeplinit. Icoana de lemn i-a oprit bătrâioarei, care i-a cerut fierbinte încă căţiva ani de viaţă, un leu, pe care aceasta îl priveşte, în extaz.
LA POARTA BISERICII
Cine spune că nu se înfăptuiesc minuni?...
Cei ce coboară scările bisericii au alte lumini în ochi şi păşesc cu pas de om sănătos spre poarta lăcaşului domnului. Săracii şi negustorii de iconiţe şi cărţi sfinte le mai dau prilejul de a-şi împlini şi o datorie sfântă faţă de D-zeu, ajutând pe aproapele nenorocit. La poartă stau poate cei mai nenorociţi: văduva cu doi gemeni, orbul, invalidul un trunchi de om, femeia fără picioare. Mă interesez de nenorocirea acesteia din urmă.
| Vânzătorul de cărţi de rugăciune |
- Mi-a tăiat trenul picioarele.
- Nu ţi-a plătit calea ferată despăgubire?
- Ba, mi-a dat, dar mai mult de jumătate mi-a luat avocatul. Cu ce mi-a rămas mi-am luat o căsuţă. Dar tot trebuie să cerşesc.
- Barbat n'ai?
- M'a lăsat cu doi copii de când cu nenorocirea.
Se închină şi ea şi priveşte lung spre crucea cupolei. Aşteaptă şi ea o minune de la Sfânta, făcătoare de minuni.”
Sursa: articolul “Biserica făcătoare de minuni” – semnat Dania Luca – fotografii St. Ignat – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 12 octombrie 1932 – citită din coleția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor
