Vânt alb. Undeva, în locuri îndepărtate, au depozitat toată căldura lumii. Acolo, culorile curcubeului, ale păsărilor, ale florilor și copacilor sunt aproape crude. Un vis care s-a întâmplat într-o noapte și apoi a îmbătrânit, așteptând prea mult timp un cântec sau un zâmbet.

Aici nu este la fel. Dimpotrivă, totul este alb și tot negru. Desen cu cerneală japoneză. Timpul se simte înghețat în el însuși, încremenește ceasul sau îl fărâmițează, în cioburi reci, tăioase, cu greu putând să mai susțină viața. Astăzi nu mai este viitorul de ieri. Adeseori, o somnolență copleșitoare; alteori, nu mai distinge între răsăritul și apusul de soare; păsările îi sunt umbre rotunde, inelare, pe cer. Orele par globuri de sticlă uriașe, atât de mari încât ai putea crede că sunt locuințe, case care poartă multe din orele și gândurile oamenilor. Unele dintre ele sunt foarte calde, nu ca aici, unde ai nevoie de  o flacără tare, vie, pentru foc. Aici, acum, lemnul este înghețat și umed. Într-o astfel de casă ai putea să citești toate bibliotecile din lume. Soarele este tangent cu acest imens glob de sticlă. Apoi, ceaiul aburind îți poartă gândul, visând că respiră împreună cu păsări de pădure înghețate, strigând în pustiu, într-un cor amar, doar pentru că asta le aduce poate un strop de căldură în inimi. Și să-ți amintești păsările curcubeielor, întoarse aici din locuri fierbinți, îndepărtate, uitând de respingerea iernii, e la fel de greu ca atunci când încerci să-ți aduci aminte un cântec uitat demult sau un zâmbet primit cândva în dar.

Uneori, intră în căldura fericirii îndepărtate ca să-i redescopere pacea – și darul neprețuit și uitat – care acum își cer prețul lor alb. Fără această căldură, inima i s-ar opri, ca timpul. Și pare zadarnic să descoperi că singurătatea nu poate fi alungată. Poate că tăcerea înseamnă să asculți.

Nopțile șuieră de lup flămând și vânt. Nevoia lor e de carne, de sânge roșu, fierbinte, pulsând crud în inimi care trăiesc; prădători tineri, se simt puternici doar împreună. Și ei sunt aici, cu tine, ei nu te pot părăsi oricât ai vrea tu să-i părăsești, să-i alungi cât mai departe de visul tău cald. Nu, nici măcar în iarna asta în alb-negru. Curios lucru, ei sunt desculți pe zăpadă și colții le sclipesc luminos. Aburii vieții slabe și haitele ei de lupi merg, și merg repede. Gândurile rămân întotdeauna la fel de vii ca foamea. Dimineața, pete gri, diluate, pictate cu aceeași cerneală japoneză pe imaginea înaltă de zăpadă, întrezăresc trecerea lor. Uneori, roșu. Însă nu se găsește nimic, nicăieri. Apoi, păsările rămase își iau ca de obicei zborul și se rotesc, dar numai pentru a se întoarce. Ziua de iarnă nu este scurtă. O simte mare, albă și flămândă.

Motorul mașinii se aude ca un sunet dintr-o altă lume. Urmele de roți rămân lungi paralele cenușii-albăstrii pe lumina albă, până când înghețul se va înmuia ușor și următoarea zăpadă le va acoperi. Cei care trec pe lângă copaci au picioarele calde de la motorul mașinii. Sunt încălțați cu cizme lustruite și duc puști de oțel rece, pline cu cartușe la fel de reci. Hainele lor de blană sunt plăcute, în general, oamenilor.

Apoi scânteie focuri, lovind uscat, încercând să fie mai vii ca lumina, nelăsând nici un ecou. Se va auzi mult mai târziu, acum însă nu le poate vedea nimeni. Știe, ucid cerbii și ei s-au gândit la asta cu pricepere și răbdare cu mult înainte, seara. Și apoi ramurile s-au scuturat încet, foarte încet, lăsând să cadă o zăpadă tăcută, astfel încât căderea ei e numai o plutire nesfârșită a unui alb trist peste unul mult mai dureros, strigând în roșu sângeriu, deși sunt păsări sus și departe, fugind fără să știe ce dezordine sălbatică le sperie. Negru și alb. Roșu ucis. Viață și moarte. Un glob mic de sticlă geme, sfărâmându-se. Și ecouri, deodată. Undeva, o mașină poartă pe un drum trupuri aburinde, sângerând și pulsând încă, sfâșiate de alice rotunde, lustruite, alunecoase și strălucitoare - ca sferele mici care se văd câteodată noaptea pe cer, sus - în casele cu ferestre calde, luminate până târziu în noapte. Acolo ei cântă. Vinul roșu le încălzește inimile. Femeile  nu mai prididesc să ducă farfurii mari cu mâncare la masa prieteniei lor. Copiii lor se uită la ei cu ochii mari, ca și cum și ei ar fi fost cândva, demult, bărbați adevărați. Au uitat, acum doar li se pare că își amintesc. Toți văd cât de bine seamănă cerbii care privesc împietriți de pe pereți cu copacii din pădure, iarna, când frunzele lor nu au nici o culoare.

Fii mândru și nevinovat. Nici un cântec nu poate acoperi tăcerea. Nici o cupă de vin nu poate spăla sângele. Nici o respirație, nici un abur nu poate dărui viața înghețată cu o scânteie țâșnind, bine ochită, dintr-o pușcă de oțel. Fii mândru și nevinovat, fiule. Ar fi inutil să apari la vedere. Ai putea înțelege păsările, ai putea face copacii să tremure de bucurie, ai putea colora întregul peisaj în mii de scăpărări și scântei de lumină, sau în mii de alte lucruri. Rămâi doar un gând fantomatic îmbrăcat în haine pe care ochii lor nu le pot vedea. Hainele lor sunt un nume, o semnătură, ceva foarte personal. Tu ești la fel de alb ca zăpada, confundându-te și ascunzându-te prin ea de ochi străini. Ești și tu, ca atâtea altele, o idee care nu poate pieri, rămânând veșnic vie. Aburul tău e atât de fragil încât poți părea doar un văl de ceață atunci când cerul este alb sau albastru.

I s-au dăruit legende pe care le-a înțeles greșit, fluierând vântul și șoptind păsărilor sălbatice cu pene negre. Ciorile astea au trăit poate sute de ani, le poți crede aproape nemuritoare, cunoscând o mulțime de povești. Copacii pădurii de aici nu sunt folosiți nici pentru vreo cruce, nici pentru sculptură. Sunt sortiți numai arderii.

Uneori, visezi că plutești pe deasupra pădurii; tu, alb, și păsările negre, în zbor peste pământul la fel de alb, într-o lume închisă, ca într-un timp închis sub un cer alb sau câteodată albastru. Sunetele sunt pure ca un cristal, însă nu le vede nimeni. Tu, care nu mori niciodată, ești trist, fără a fi capabil să scapi de veșmântul ăsta invizibil. Există acolo un cerb crucificat, o pușcă rezemată lângă o ușă și suferință profundă în ochi adormind plângând. Cărțile nu reflectă realitatea aceasta, nu au cum; poate imaginația, odată ce pe tărâmul ei legendele capătă demult o viață stranie în peisajul ăsta de iarnă împietrită de un frig fără timp, într-un peisaj cu păsări și pădure.

Într-o altă țară, într-un alt anotimp, soarele strălucește fierbinte și uneori plouă.