Mergeam împreună la Cinematecă, unde se păstrau filme „mai în vârstă decât noi, egale cu tinerețea părinților”. Eram printre puținii connaisseurs care încă mai aveau abonament acolo, în epoca DVD-urilor și a invaziei filmelor de tot felul, piratate sau nu, de pe internet. Simțeam din plin bucuria cumva arhaică a filmelor nu tocmai clare, în alb-negru, ale lui Bergman, poezia limpede a lui Felllini, arta imaginii și simbolurilor lui Tarkovski, vraja de peste timp a ecranizărilor lui Zeffirelli.

Nu, hotărât lucru, nu eram croiți pentru timpurile astea. Le numeam barbare, pentru că erau dominate de prost gust, de o lăcomie fără margini și de nedreptăți flagrante în fața cărora, noi, cel puțin, ne simțeam neputincioși. Pe bună dreptate: ce urmări sociale, vizibile, pozitive, ar fi avut documentarele Ei radiofonice despre istoria muzicii clasice, dacă nu doar asupra acelorași puțini care aveau deja trezit auzul celuilalt cer? Poate, totuși, unele din articolele mele la ziarul unde lucram ar fi putut avea oarecare ecou, dar eram obligat de un contract (relativ bine plătit) să păstrez orientarea politică a ziarului sau să demisionez. Rubrica mea era despre literatură, scriam recenzii ale noilor apariții editoriale, la pagina 24, ultima. Nici o șansă să mișc din inerție ceva. Chiar dacă nu făceam politică, înțelegeam bine și eu, și Ea, și probabil un mare număr de cetățeni tăcuți, că totul în capitală se reduce la politică; mai precis, la jocuri și intrigi politice. La foarte mulți bani; prea mulți bani în doar câteva mâini, și acelea, bineînțeles, politice. O stare de neputință  generală  plutea peste tot, în ciuda unei (așa-zise) democrații care consuma, odată la patru ani, energii demne de un scop mai bun.

Noi doi evadam unul spre celălalt, împreună, în colțul de lume pe care îl construiam zi de zi, ca o insulă, din ceea ce eram fiecare din noi. Priveam, hoinărind, orașele mici, cu istoria lor locală, cu oazele lor de cultură. Cu inimile deschise, înțelegeam viața adevărată a oamenilor simpli, buni, în adevăratul înțeles al bunătății umane. Simțeam că ne primeau ca pe unii de-ai lor, oricât eram de singuratici.

În liniștea prelungă de după plecarea Ei, puteam vedea clar miile de mici schimbări prin care trecusem, de la cel înfrânt, căutând zadarnic o bucată de pâine prin pubele, la cel pe care Ea îl înălțase până la cel de acum. Micile schimbări nevăzute, dar reale, alcătuiau noua mea existență. Mă călăuziseră spre o mare schimbare, prin Ea. Pentru Ea.

„Spune-mi, de ce murim? De ce tot ce se naște parcă e deja bolnav de propria moarte? De ce timpul pare să fie sortit numai trecerii? Și viața? Timpul e oare al nostru? De ce trebuie, și noi doi, și ceilalți, să trecem? De ce toate trebuie să treacă, de parcă n-ar fi fost niciodată, DE CE? Care e rostul acestei nesfârșite treceri, a oricărui gest, a bucuriei, a durerii, a vieții în toate formele? Simt că nu e numai lucrarea rece a timpului nemilos,  știu că nu e doar asta, știu sigur”, mă întreba Ea și eu nu aveam nici un răspuns.

Și consecințele trec, mă gândeam, fără a îndrăzni să-I spun nimic.

. . .