Nu ieșise bine spectacolul nici în seara aceasta, iar el, Filip, era singurul care știa asta cu adevărat. Trăia de peste treizeci de ani în teatru și putea distinge cu mare finețe reacțiile din sală și pe toate cele ale actorilor. Publicul din seara asta reacționa la fel ca de fiecare dată când producția de emoții a regizorului se dorea a fi maximă. Tocmai din cauza asta se pierduse tot firescul piesei, toate intențiile autorului ei, acest adevărat Dumnezeu al lumii teatrului. Iar Filip știa că între autor și regizor se duce de obicei o luptă nevăzută. Asta era cauza pentru care aveau loc spectacole reușite ale dramaturgilor trecuți în neființă. Acelea nu purtau pecetea luptei pentru glorie a regizorilor. Simțea că regizorii sunt doar simpli generali ai unui altfel de împărat, uneori nevăzut, dar totdeauna prezent, viu, în replicile scrise pe foile citite de actori.

Uneori, ascultând piesele, reluate de atâtea ori la repetiții, inima lui Filip se strângea dureros; era ca o ploaie rece de vorbe, grele, ușoare sau adânci, colorate sau cenușii, vorbe din care se țesea cu migală un spectacol. Words, words, words. O iluzie, pe care Filip o lua asupra lui, ca pe o adevărată viață și de care învățase, cu multă greutate, să se rupă. Abia atunci, după ani buni de zbatere și frământări în liniștea teatrului, simți cu adevărat lupta, ca un fel de durere a facerii, a singurului prunc, spectacolul. 

Filip ascundea în el marea tristețe a unui teatru gol și pustiu.

Publicul acestei seri primise căderea cortinei cu aplauze cam seci, la fel cum fusese masa amorfă de figuri pe care Filip le privise așa cum numai el știa. De atâția ani în teatru, printre replicile actorilor și mânuirea decorurilor, el învățase să citească în penumbra sălii chipurile spectatorilor, emoțiile reale sau mimate, aplauzele sincere și decepțiile, mărturisite de obicei cu laude. Doamnele, preocupate de imaginea lor și de prietenele prietenilor, de aspectul rochiilor, uneori lăcrimând sau râzând cu poftă; domnii, în costumele lor de lux, clipind cu îngăduință rece la tiradele înflăcărate ale actorilor. Și cei mai umili, dar care iubeau mult teatrul și stăteau de obicei pe cele mai ieftine locuri, sorbind totul cu ochii inimilor lor. Aceștia alcătuiau o ființă vie, mereu alta. Așa îi iubea Filip, ca pe un om deplin în formele lui, legate prin locurile sălii cu scaune mai scumpe sau mai ieftine. Și peste toate scaunele pluteau umbrele albe ale personajelor, devenite vii în acest fel uimitor.

Erau cetățenii orașului său, un oraș în care el nu mai ieșea decât o singură dată pe săptămână, pentru cumpărături la supermarket. Se obișnuise cu celălalt teatru, de afară, acolo unde oamenii purtau măști cu atâta naturalețe, încât asta le reușea, cel mai adesea, mai bine decât actorilor. Se gândise de multe ori că teatrul se juca, de fapt, în sala cu scaune, nu pe scena pe care Filip ar fi dorit-o vie cu adevărat. Actorii de pe scenă știau foarte bine ceea ce făceau.

În cabina lăsată lui, ca om la toate treburile în teatru, nu deranja pe nimeni. Iernile cu geruri, verile secetoase, încărcate de arșițe, nu-l atingeau pe Filip, cel mai stabil și prost plătit angajat al teatrului. Nici chiar primăverile. Și, de la o vreme, nici melancolicele toamne. O, da, e sigur că el iubea teatrul. În tinerețe, încercase un examen de admitere la Academia de teatru. Acum își amintește cu nostalgie motivul respingerii: fusese toată viața un afon, lucru de neîngăduit unui actor profesionist. Care, uneori, dacă o cer regizorul și rolul, trebuie să cânte. Trebuie.

Pașii spectatorilor se răriseră. Lumea strălucitoare a spectatorilor se îndrepta într-un șuvoi foșnitor spre foaier și spre garderobă. Se vor îmbrăca, apoi vor pleca. Doamnele, în hainele lor de blană, domnii, cu paltoanele lor cu guler tot din blană. Acasă, acasă la ei, în căldura căminului, poate își vor aminti. 

Filip se apucă de strâns recuzita ultimei scene. Mobilele, din carton vopsit. Ca Julieta acestei seri. Frumoasă era, dar parcă nu avea viață. Era, desigur, învățată să joace așa de maestrul ei, renumitul regizor. Dar Filip simțea, cu flerul format în toți acești ani, că fata asta e călăuzită de un imbold puternic, cel mai puternic imbold, dragostea. Probabil că în afara rolului iubea cu adevărat, iar idiotul ăsta de regizor nici măcar asta nu observase. Filip știa că fata va avea succes peste câțiva ani. Poate după ce dragostea o va fi durut cu adevărat, așa cum doar ea doare. Nu avea încă maturitatea de mare actriță, dar dragostea ei de acum o atingea cu un nimb frumos, pe care numai cei cu har îl puteau simți. Iar Romeo? Alt tinerel cu barbă blondă și serafic, de parcă ar fi fost un porumbel alb. Filip știa că el nu iubește încă. De aceea el, acest Romeo, era parcă și mai de carton decât decorul. Asta era de fapt cheia spectacolului, iar Filip se declară mulțumit, dar nemulțumit. Spectatorii, ca un organism viu în gruparea lor din sală, simțiseră împreună totul. El, ascultătorul tuturor: al publicului și al actorilor; al regizorilor, la repetiții; al aplauzelor și - foarte rar - ale unor vagi fluierături; ale cronicarilor, care urcau și coborau spectacolul după legi cu adevărat absurde, el, Filip, simțea, cu tristețe, că nu se înșelase. Ar fi vrut asta, dar nu.

Ridică de pe jos spadele și cămașa însângerată a lui Romeo, pe care actorașul, nervos, le aruncase. Filip le privi îndelung și în gândul lui se ivi ideea unei nebunii de o clipă.

Va gândi totul acolo, sus, printre frânghii, de unde numai el mânuia decorurile și cortinele din fundal. Era, în felul acesta, unicul stăpân al teatrului și nimeni nu bagase de seamă de câte ori, din înaltul lui, ascuns privirilor, el crease de fapt un lucru magic, pe care toți ceilalți îl socoteau natural. Doar trebuia să tragă cineva de sfori și frânghii, nu-i așa? Nici un director al teatrului, nici un actor celebru (poate chiar datorită lui, omului de sus, trăgătorul frânghiilor potrivite la momentul potrivit), nimeni nu urcase niciodată până acolo. Doar, uneori, câte un tehnician sau vreun mecanic de reparații, când era nevoie de ei. Lor, Filip nu le prea vorbea. Îi vedea cum privesc de acolo, de sus, în adâncul scenei, cu uimire. Apoi se uitau la el, cu o altă uimire. El dădea din cap, zâmbind blând, așa e aici, sus, la mine, așa se vede scena lumii. Ceilalți zâmbeau și ei, după care luau drumul, greu, la coborâre, înapoi, jos. Fiecare cu treaba lui.

Filip știa să vadă altfel producția de emoții a regizorilor, acești mici dumnezei, cum credea el. Cum știau, sau cum nu știau, să creeze iluzia iluziei. Îi văzuse urlând la actori și cerându-le să fie criminali nu în rol, ci cu adevărat, dar numai în creierul lor, cum le cereau actorilor, în șoaptă sau strigând, să iubească și să urască atât cât pot ei, acolo, pe scenă. Să asude pentru astea. Să plângă doar pentru a avea lacrimi în ochi sau să facă tumbe cât mai caraghioase. Regizorii erau cu toții dresori de oameni. Singurul scop nu era să dreseze doar actorii după voința lor, aceștia se supuneau, trebuiau să se supună, ci spectatorii. Ei erau adevărata lor țintă. Actorii erau doar unealta. Unii regizori interveneau chiar în piesă, modificând nepermis replici și roluri.

Văzuse și regizori adevărați, cu har evident, vizibil, la fel cu nimbul pe care-l avusese Julieta de astă seară. Ei luau asupra lor toate rolurile piesei. Îl uimeau pe Filip, și pe toți actorii, cu forța lor de interpretare. Erau adevărați magicieni. Spectacolele lor spulberau recordurile de încasări și reprezentații. Oameni rari, aveau un fel de sfințenie creatoare, numai a lor.

Astă seară se convinsese. Perspectiva lui devenise mai înaltă după anii petrecuți în cabina lăsată lui, ca singur adăpost. Adăpost de actorii teatrului de afară, pe care îi întâlnea mai totdeauna, în ieșirea lui săptămânală la supermarket.

Filip renunțase la a avea o familie. În felul lui, se dedicase teatrului, ca singură mulțumire pentru examenul ratat. Cunoștea toate cotloanele sălii și ale clădirii, toate întrerupătoarele și toate robinetele, tot-tot. Toate cabinele, care primiseră în căușul lor tainic cei mai celebri actori. Fusese renovat teatrul de două ori, dar de fiecare dată fără respect. Așa simțea el. Îi dăduseră un aer modern, destul de nepotrivit. Se gândiseră la încasări și uitaseră artele, arhitectura, teatrul. Dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi fost de părere că numai regizorii adevărați, cu magia lor deosebită, ar fi revigorat încasările. Pe Filip nu-l întrebau însă decât dacă e totul în regulă, instalațiile scenei adică. Așa, în treacăt, la fel cum întrebau casierele despre încasări și rezervări de bilete. Grăbiți, mereu, toți directorii (cunoscuse vreo șase). După încasări, desigur. Filip devenise o umbră necesară, la cei peste cincizeci de ani ai lui. O piesă uitată a unui decor, o rotiță care se rotea cum trebuie și nu cerea niciodată a fi unsă. Însă umbra lui necesară înțelegea, ca nimeni altul, că regizorii-magicieni aveau un fel special de a iubi pe singurul Dumnezeu al piesei, adică pe autor. Poate era doar o formă de telepatie peste timp stabilită așa, obligând la respect. Aici era cheia, în dragoste. Julieta din seara asta merita un Romeo cel puțin la fel de îndrăgostit, se gândi Filip cu amărăciune.

Câteodată, Filip dormea în sală. Pe cele mai scumpe locuri. I se părea că el nu fusese niciodată la teatru. Un vis, avut uneori în asemenea locuri, fie ele în rândul unu sau în loja de gală, purta urmele acelui ceva nevăzut, pe care actorii și spectatorii îl uitaseră acolo. Urme de viață, uneori trăită cu un dramatism aproape viu - așa îi apăreau în acele vise. Alteori, siguranța întâlnirii actorilor cu trăirile lor adevărate în alt spațiu, în altă lume, o lume în care el, Filip, avea îngăduită intrarea. Fără bilet.

Erau ca memoria veche a unei oglinzi. Știa că memoria oglinzii se poate șterge doar prin spargerea ei. Abia după asta, oglinda devenea iarăși limpede, clară, în fiecare ciob, asemenea unei ape noi.

Piesa lui, singura lui creație, era viața lui. Alesese singurătatea, pentru a se umple, a se îmbiba, cu teatrul altora. Alesese sărăcia, pentru a simți cu adevărat eșecul examenului pierdut în tinerețe. Alesese libertatea sinelui său, aflat abia acum, când visele primite îl călăuziseră până azi pe tainice cărări. Și abia acum simțea cu adevărat marea minciună a lumii.

Îl va răpi. De fapt, nu, îl va adormi, așa cum se face în piesa lui Shakespeare. „Îl voi trece, doar provizoriu, în altă dimensiune”, se gândește Filip, zâmbind. Cu plan, cu răbdare. Va aștepta pauza. Va găsi întâi cloroformul, apoi frânghia, cu care îl va lega pe cel asemenea unui porumbel. Dar nu asemenea unui Romeo. Nu încă. „De ce nu ești tu Romeo?” Va juca. Astă seară. O singură dată. Cu cămașa plină de sânge, cu degetele mirosind a cloroform. Nu vor simți mirosul din sală, asta e sigur. Va juca. Viu. Adevărat. Cu dragoste. Unic, irepetabil, cel niciodată iubit. „N-o să te doară mai tare ca dragostea adevărată, dragul meu. N-ai teamă, asta te va face doar să exiști altfel. Un pic de aventură, trăită, nu jucată, e darul meu pentru tine, copile drag. E spaima dragostei, frumoasa ei frică. E la fel ca frica de moarte, de murire, de minciunile lumii. Vii înaintea dragostei, trebuie să vii, ca orice om. Așa cum te-a adus mama ta pe lume, gol, neîmbrăcat în nici un costum. Hai, Romeo, repetă-ți rolul.” În palma lui Filip se așază flaconul cu cloroform.

Puterea lui Filip se răspândește iute, sclipitoare, ca un fulger într-o furtună. Scena, Julieta și sala. Un Romeo, pe o scenă. Un magician, trezit la viață dintr-o dramă și un trecut îndepărtat. Un alt Romeo, viu peste putință, ireal, incredibil de viu, copleșind totul cu nimbul lui. 

Juca pentru el. Juca pentru ei. Juca: trăia? Pentru prima și ultima oară. Suspenda clipa, încrucișând drama lui Shakespeare cu a lui. Cu viitoarea glorie a Julietei. Cu minunata, singura frică vie a lui Romeo, înaintea dragostei. Înaintea morții. Cu eliberarea de drumul durerilor, a lipsei de dragoste. Un maxim.

Inspectorul îl privește ca pe un străin: un nebun de legat. La prima vedere, așa pare, după ce i s-a relatat ce s-a petrecut. Simplu, totuși, în tăcerea lui încăpățânată. Nu scoate nici un cuvânt. Întrebările necesare se lovesc parcă de un zid. Inspectorul își rostește propozițiile standard. E uimit de forța blândă a acestui om. Îl percepe (agasat de asta, e peste voința lui, pe care se crede a fi singur stăpân) ca pe un om adevărat. Flerul lui de inspector bătrân îi șoptește însă că nu se înșală. Întâlnise foarte rar asemenea caractere. Erau de neînvins. Erau vii cu adevărat. Nu ca actorașul tânăr, care jucase un Romeo, adormit într-un vis chemat de omul acesta cu flaconul lui de cloroform. Noroc că s-a trezit, se gândi inspectorul. Un maxim, asta era. Inspectorul știe. În palma lui Filip, stă, închis, nu flaconul cu cloroform, ci cheia propriului său destin. Cheia celei mai înalte libertăți.

„Apariție magnific frauduloasă, dar o reală capodoperă, salvând, prin unicitate, spectacolul maestrului X (maestrului, ne întrebăm?). Însă legea își va spune cuvântul, pentru că așa trebuie. Dar a fost cu adevărat suspendată clipa, iar asta nu o vom putea uita niciodată.” (2009)