Pictorul asemănase dintotdeauna clapele pianului cu un joc armonios al luminii și umbrelor. Clapele albe - luminile zilei, clapele negre - stelele triste ale nopților de vară, atunci când unele cad, iute-iute, așa cum sunetele pe care un singur deget, apăsând una din clapele negre, rar, stârnesc ecouri care pot undui până la ceruri. I se părea că clapele negre au note mai triste decât cele albe, iar asta se întâmpla poate din pricină că erau mai întunecate, așa cum sunt uneori nopțile. Pianul era vechi, din alte timpuri, vopseaua și lacul cutiei sale se scorojiseră, încrustațiile aurii primiseră culoarea chihlimbarului iar albul clapelor se făcuse mat. Puteai vedea și simți adânciturile lăsate amintire de degetele celor care născuseră mii de note, mai vesele ori mai triste, în anii când vibrația lui adâncă se făcea auzită în sălile de bal. Acum, părăsit în colțul de la parterul unui teatru, părea că doarme sub stratul de praf și uitare al memoriei sale. Din când în când, copiii ridicau temători și curioși capacul negru și degetul arătător al vreunuia se lăsa pe câte o clapă, după care copiii fugeau repede, speriați de vocea aspră a paznicului și de zgomotul capacului căzut la loc.

Nu, hotărât lucru, nimic nu mai era la fel ca altădată. Acum cerul se colora din ce în ce mai des în roșu, în grăbite răsărituri dar și în apus. Copiii nu mai erau nici ei la fel, ritmul îndrăcit al vieții îi făcea să fie neliniștiți, iar lucrul acesta nu era numai din cauza alimentației bogate în zahăr sau proteine, ci poate și datorită aerului pe care îl respirau cu toții. Pianul vechi încă mai unduia în jurul său aerul altui timp, purtat de umbre neștiute, asemenea clapelor negre luminate de strălucirile celor albe, prin săli de palate, pe vremea când servitorii nu mai pridideau să aprindă candelabre înalte cu sute de lumânări. Un străin, călător al timpurilor noastre, s-ar fi putut simți ciudat în preajma pianului, dar de cele mai multe ori trecea mai departe, grăbit, fără să dea prea multă importanță fiorului care i-ar fi străbătut ființa preț de numai o clipă. Pianul, cu armonii în alb și negru, închizând în cutia lui alte vremuri, părea o umbră bătrână și rămasă tăcută, o făptură cu aripi de lună, uitată în veacul său de romantism demult apus. Semăna cu un zeu de piatră, sub roata istoriei, cu chipul crestat de nemiloasa curgere a apelor timpului.

Pictează-mă bătrân, îi șopti pictorului prințul trist.

La cei doisprezece ani, avea deja pe chip lumina palidă a unei necunoscute boli, iar părinții lui, regele și regina, se temeau că va avea de suferit din pricina asta. Nu aveau puterea de a visa pentru băiatul lor, cel dintâi născut, urmaș de drept la tronul țării, un viitor glorios și măreț, așa cum tatăl său, regele bătrân, avusese vreme de patruzeci de ani. Mama băiatului, regina, își amintea cu inima strânsă anii de glorie ai regelui, când, în avântul dintre două campanii militare pe pământuri îndepărtate de țara lor, îi dăruise bucuria unei nopți de vară cu vânt ușor și parfumat de trandafirii din grădina palatului, în cântul privighetorilor dinaintea zorilor. În noaptea aceea regina rămăsese însărcinată, iar rodul pântecului ei îl bucură pe rege așa cum nu se bucurase nici când cucerise cele mai înverșunate popoare. Atunci, cu mult fast, regele făcuse pace cu toate țările vecine, având grijă, așa cum făcuse întotdeauna, ca pacea să avantajeze mai mult țara lor. Înțelegea deodată că urma să se nască moștenitorul tronului, iar asta îi aminti că timpul nu stă în loc și că toate împrejurările vieții sale, cuceririle și luptele, declarațiile de război și tratatele de pace - considerate întotdeauna un joc de copii mari și fără minte -, adevărate aventuri care îi puteau face viața să pară mai frumoasă, erau sortite să rămână în urmă, odată cu vestea bună pe care i-o dăruise regina.

Temerile ultimilor ani fluturau pe deasupra familiei regale doar atunci când se uitau cu luare aminte la băiatul firav, care pesemne se născuse mai mult din cântul privighetorii decât din virtutea milităroasă a regelui. Își spuneau amândoi, deși nu mărturiseau niciodată cu glas tare acest lucru, că întâiul lor fiu va crește, de bună seamă, iar atunci când călăria și școala bărbătească a armelor vor lucra asupra sufletului și minții lui, va deveni un prinț desăvârșit și vor fi cu totul mulțumiți de el.

Dar viața, chiar și la curtea regelui, dori ca toate acestea să nu se întâmple pentru băiatul lor. Doctorii palatului îi prescriau întăritoare de tot felul, pentru creștere, dar chipul palid al copilului nu dădea semne de sănătate. La șapte ani, deși învăța bine tot ce trebuia, leșină de câteva ori și învățătorii îl povățuiră pe majestatea sa să-i dea prințului un răgaz. Plecară la munte, la vânătoare de cerbi și căprioare, cu speranța că aerul tare al înălțimilor, așteptarea nerăbdătoare și lacomă a vânatului adus în calea puștilor de gonaci pricepuți îl vor revigora pe băiat. Nu se întâmplă așa, iar regele, oricât de mult și-ar fi iubit fiul, se văzu nevoit să înțeleagă că prințul era plămădit dintr-un aluat care nu părea să moștenească forța de a fi rege, datorat de bună seamă sângelui străin al mamei. Se întoarseră degrabă la palat, rege și fiu, urmând ca regina, data viitoare, să se străduiască mai mult a aduce pe lume progenituri puternice. Pe drum, prin pădurile bogate și falnice, în fruntea alaiului său, regele își spuse că va trebui să fie mai atent la nopțile pe care le petrece cu soția lui, punând fragilitatea copilului pe seama celei dintâi nașteri și pe liniștea nopții de vară în care îl zămisliseră. Se gândi că răgazul dintre campaniile militare poate dăuna procreării de moștenitori viguroși, lucru pe care ar fi fost bine să nu-l scape din vedere.

Chipul palid al prințului îi dădea mult de furcă pictorului. Deși stăteau afară, deși lumina zilei nu strălucea cu putere, în așa fel încât umbrele să fie conturate prea clar, deși pictorul era în culmea puterilor sale creatoare, ceva nu mergea. Copilul tindea mereu să-și ridice privirea spre cer, de parcă ar fi tânjit spre ceva nevăzut. Nu avea astâmpăr, iar atunci când pictorul îi atrăgea cuviincios atenția, prințul lăsa privirile în jos, spre pământ. Dacă l-ar fi pictat privind cerul, ar fi apărut un frumos cap de înger palid. Dacă, dimpotrivă, l-ar fi pictat privind în jos, ar fi obținut portretul unui înger trist. Ce să mai spui despre transparența palidă și nemaiîntâlnită a feței, pe care trebuia s-o zugrăvească cu toată măiestria de care era în stare? Pictorul avea înainte un model straniu, care îl nedumirea.

Pictează-mă bătrân, repetă băiatul.

Cum așa, alteță?întrebă pictorul. Fiind atent la întrebare, pictă o umbră pe chipul prințului, umbră care nu exista și pe care mai apoi se strădui s-o înlăture, crezând că vârsta i-a slăbit vederea.

Ca și cum m-ai vedea cu ochii sufletului tău peste patru veacuri,răspunse prințul. Pentru asta trebuie doar să mă privești, așa cum îți spun, cu ochii sufletului. Nu ca ei.

Pictore, povestește-mi despre calul alb al dorințelor împlinite,îl rugă prințul. Mi se pare că e ca un cântec al zilei și fuge prea grăbit. Împlinește toate dorințele și vine întotdeauna când e chemat cu inimă curată.

Care ar fi dorința cea mai adâncă a domniei-tale?îl întrebă pictorul, atent la ochiul stâng al băiatului, care se zbătea în cristalul unei lacrimi de-abia izvorâte și care îi dădea mare bătaie de cap în tremurul pe care trebuia să-l picteze.

Aceea de a ajunge acasă, răspunse prințul, lăsând privirea în pământ, ca și cum s-ar fi sfiit să spună asta.

De ce?întrebă iar pictorul.Aici, la palat, nu ești acasă? Nu aici sunt mama și tatăl alteței voastre? Nu aici sunt grădinile și locurile cele mai dragi?

Nu, nu aici, dar nu știu dacă tu poți să înțelegi. Sau poate că poți, altfel nu ți-aș vorbi ca unuia ce înțelege. De asta vreau să mă pictezi bătrân, ca să văd cum voi fi atunci, crescut și îndurerat de ei prin naștere. Eu nu sunt de aici, pictore, iar lucrul acesta mă doare. Nu am să pot să fiu rege, oricât de mult m-aș strădui. Lumea lor este o lume a uciderilor. Aici sunt prea mulți copii înfometați, iar tatăl meu și mama mea nu știu să le fie și lor părinți. Sunt frații mei și mă doare pentru ei. Doar tu știi, acum, aici... Iar casa mea e acolo, departe, dincolo de crengile stejarului, dincolo de nori... Să nu mă spui lor, te rog, pictore...

Pictorul se opri, ținând coada pensulei între dinți, privind copilul ce părea să fie transparent cu adevărat. Nu felul cum avea să aștearnă figura acestuia pe pânză îl preocupa, ci treaba mult mai grea la care îl punea prințul. Își spuse că are de făcut două portrete ale acestei fragile făpturi nepământene, unul pentru rege și regină, iar altul pentru copilul trist pe care îl străvedea cu patru secole mai departe. Cât de mult ar fi putut schimba asta nepătrunsul mers al istoriei i se părea de neînțeles.

Grea treabă, oftă pictorul. Simțea că peste patru secole avea să se picteze pe sine.

O, cum străluce lumina prin diamant de lacrimi...

Prințul scrise cu pana versul acesta de dimineață, încă înaintea zorilor, pentru că avusese un vis care îl îndurerase peste măsură. Se afla în fața unei statui cu mult mai mari decât el, copilul. Înfățișa pe tatăl său, regele, încoronat și maiestuos, cu privirea aprigă și mustața bine răsucită, cu o mână pe mânerul încrustat în pietre scumpe al sabiei, cu piciorul drept înainte, iar cu mâna dreaptă pe umărul fiului, aflat alături, împietrit ca și tatăl său. I se părea că apăsarea de piatră a mâinii tatălui îi strivește umărul. Se simțea firav ca un copac tânăr și era noapte în visul prințului, dar statuia lumina ca un soare. De sus picura o ploaie rară de stropi argintii și fiecare picătură ce atingea granitul statuii dădea naștere unui sunet cristalin ca de clavir, alcătuind o melodie tristă. Privind, băiatul văzu cum ochii regelui se umplură de lacrimi ruginii, prințul se gândi în vis la ceva în legătură cu o vârstă, apoi, cu fiecare strop și sunet argintiu, statuia se întunecă, fărâmițându-se puțin câte puțin. Peste câtva timp, rămase doar o movilă de pământ umed, asupra căreia căzu cea de pe urmă picătură, după care se lumină de ziuă. Băiatul se trezi, purtând în adâncul său ultima notă a ploii de argint. Puse visul pe seama razelor de lună, care semănau cu niște aripi. Își aminti că are lecție de muzică, la noul clavir, cu maestrul adus de la Viena de tatăl său.

Eu te cunosc bine, prințe,îi spusese maestrul atunci când îl văzuse întâia oară. Dar nu rostise cuvintele acestea cu glas tare, deși prințul le auzise cât se poate de clar. Ești zămislit din cântec de privighetoare, dar ei nu știu asta și în general habar nu au. Le pasă mai mult de războaiele și de gloria lor. Idioții, nu văd, nu văd deloc, nici măcar nu aud,se înfuriase maestrul de muzică în același fel tăcut. În clipa aceea, pe chipul lui se așternu un zâmbet larg oferit regelui și reginei.

Prințul știa că maestrul îi va spune o poveste și că pentru asta era nevoie doar de un pian nou, strălucitor ca zorii unei noi zile. În mintea lui de copil clavirul semăna cu un cal alb.

Pictorul încă nu înțelegea de cine și cum îi erau călăuzite mâinile, în așa fel că picta neobosit de ritmul altui timp în care îl trimisese rugămintea străveche a prințului copil. Portretul tainic prindea contur, ca și cum însuși pictorul ar fi trăit cu patru veacuri mai târziu.

Nu se simțea bătrân, de asta totul îi părea ciudat, pentru că nu mai existau trăsuri, oamenii se plimbau în cutii de metal cu patru roți, rapide ca fiarele furioase și treceau pe largile bulevarde grăbiți, într-un fel de neînțeles pentru el, părând să se vadă unii pe alții doar cu ochii și atât. Gălăgioase aparate zbuciumau aerul, uneori se auzeau strigăte de durere, alteori romanțe din alt timp care se amestecau cu focuri de armă. Străzile, deși păreau să fie la fel, aveau pe margini case deosebite, mult mai înalte și cu încăperi mult mai mici, adevărate colivii în care se înghesuiau chiar și câte patru-cinci suflete. Nu se mai foloseau demult lumânări, aveau pe pereți imagini de tot felul și prin case se zăreau din ce în ce mai rar picturi, în vreme ce în palate scumpe tablourile rare se înmulțeau pe neștiute. Aerul se încețoșase și îi venea greu să picteze. Din pricina asta culorile pe care le folosea erau violente, arzând în dorința de a se face vizibile prin ceața deasă. La fel de roșii erau apusurile și răsăriturile și doar noaptea mai cobora câteodată din stele un strop de liniște. Apoi, a doua zi, totul se repeta. Vedea oameni alergând, luptându-se cu arme de metal rece, cu foc aspru, ucigându-se cu o voioșie de neînțeles, îmbrăcați ciudat, obosiți de fugă, de griji și de foarte multe ori de foame. Muzica lor devenise stridentă și zgomotoasă, dar el punea asta pe seama ceții și fumului gros care le învăluia viețile. Avea ciudata impresie că ochii lui nu mai văd bine, deși nu era așa. Iar banii, aceiași din toate timpurile, nu mai erau servitorul totdeauna credincios ci stăpânul cel mai rău. Potecile bătătorite altădată de pași liniștiți erau acoperite acum de covoare groase dintr-o stranie materie semănând cu lava uscată a unui vulcan. Treceau foarte des pe drumurile acelea adevărate năluci. Pictorul pășea rar, mergând înainte, și i se părea că muriseră dintr-o dată toate privighetorile, că întregul se împărțea la nesfârșit în mii de părți care nu izbuteau să se mai alcătuiască la loc, ca și cum nu ar fi fost altceva decât respirația risipită în vânt a unei cosmice și străine ființe. Apele deveniseră cenușii, întunecate de cețuri apăsătoare. Asta îl făcea uneori pe pictor să tușească, dar el credea că e doar din cauza tutunului de pipă, din ce în ce mai rar, de altfel. I se părea că trecuseră nu patru secole, ci patru clipe, ca și cum prințul l-ar fi luat cu el într-un vis. Cum să mai poți picta în asemenea ciudate împrejurări ale istoriei?

Pictorul își amintea de prinț ori de câte ori vedea copii jucându-se în lumea acelui veac. Simțea că toți copiii lumii sunt unul, fie ei prinți sau milioane de copii flămânzi. Știa că ar fi putut cu mare greutate să picteze chipurile acelor copii, să-i cuprindă pe toți într-unul singur, în timp ce regii și reginele lumii s-ar fi dezvinovățit în continuare în castelele lor de piatră. Pentru copiii aceștia, ca o urmă a dorinței prințului, pictorul își dorea câteodată o lume mai bună, fără să poată înțelege clar de ce anume ar mai fi fost nevoie pentru ca timpul să poarte deopotrivă grijile prinților și ale copiilor flămânzi. Se gândea câteodată la ochii curați ai prințului. Nu se schimbaseră de loc în tot acest timp, păstraseră în ei lumina cristalină a lacrimii. Firav ca un plop subțire, prințul-copil alcătuia o punte nevăzută peste secole, unind maluri îndepărtate de suferințe. El, cel dăruit poate din greșeală familiei regale, merita să primească de la Dumnezeul copiilor flămânzi calul alb care i-ar fi îndeplinit dorința.

Pe vremea când prințul avea doisprezece ani pictorul îi făcuse portretul. Astăzi, era păstrat într-un mare muzeu al țării, în condiții foarte bune. Despre autorul lui nu se mai știa mare lucru, în afara faptului că trăise cu patru veacuriîn urmă. Prințul murise tânăr, așa cum se stinge în zori cântecul privighetorii și fusese uitat în cronici ca unic moștenitor al unui regat decăzut. Se născuse într-un loc și un timp neprielnice lui. Poate că din pricina asta îl rugase să-l picteze bătrân. Uneori, pictorul îl visa călare pe un cal alb și băiatul îi făcea de departe un semn cu mâna. Celelalte țări, cucerite de regele impetuos în nopți de vară, simțiseră slăbiciunea moștenitorului și în anii care trecuseră se eliberaseră una câte una. Acum regatul era sub stăpânirea binevoitoare a unei regine bătrâne, silită de ciudata roată a istoriei să le accepte independența, deși în sângele ei mai stăruia câteodată o stranie melancolie, amintind de prințul din alte veacuri, prea mult însângerate față de cele de acum. Pictorul, cu o pipă mică între dinți, cu basca neagră așezată pe o ureche, plutea ca un musafir prin muzeul însuflețit al lumii. În atelierul său, prințul, mai bătrân cu patru sute de ani, părea să fi rămas pentru totdeauna copil.

Primăvara venea și în secolul acela, în așa fel încât pictorul zări, într-una din lungile lui plimbări leneșe, atât de deosebite de graba celorlalți, o pată de zăpadă topindu-se pe pământul negru. Semăna mai degrabă cu un câine alb, tolănit sub razele călduțe ale soarelui, dar pictorul simți că vede și aude culorile contrastante ale clapelor unui pian.

Apoi, în altă zi, într-un colț de teatru vechi descoperi pianul. Îl atrăgea cu o magie căreia nu i se putu opune și îl cumpără cu un preț de magazin de vechituri. Îl duse acasă și așteptă să i se domolească bătăile inimii, obosit de un efort necinoscut, ca și oamenii care-l ajutaseră să urce pianul pe scări. Era foarte dornic să asculte fiecare clapă, fiecare coardă vibrând, știind că în aerul ce înconjura pianul se află tainele altor vieți. Simțea că Dumnezeul misterelor deslușite îi îngăduie acest lucru. Și pictorul știu atunci că trebuie să picteze, cât mai era încă în viață, viziunile dăruite de clapele albe și negre ale vechiului pian.

În cârciuma unde își soarbe visător berea după-amiezii, pictorul întâlnește un evreu bătrân, acordor de piane. Omul îi ascultă atent rugămintea, ca și cum i-ar asculta fiecare notă a glasului. Îl aduce cu el acasă. Ascultă la fel de atent fiecare notă din sufletul pianului și pictorului i se pare că părul lui alb freamătă ca de un fior nevăzut. Pictorul știe că bătrânul cunoaște pianul, că îl cunoaște și pe el, așa cum îi cunoscuse pe prinț, pe rege și pe regină. Un tovarăș de călătorie, rătăcit ca și el în alt veac, devenindu-i deodată foarte drag. Și toate astea numai din rugămintea curată a unui copil cu ochi înlăcrimați. Simte că se cunosc atât de bine încât între ei nu mai e nevoie de cuvinte. Când îl conduce către ușă, pictorul scoate din buzunarul hainei o monedă și o întinde bătrânului. Cu ochii umezi, evreul zâmbește, privind chipul împietrit în metal al unui prinț mai tânăr cu patru sute de ani. Pictorul recunoaște ochii pictați în aceeași vreme.

Noaptea, când luna își ia straniul obicei de a răsări, pictorul cântă melodii vechi. Clapele pianului, lustruite și adâncite de atâtea atingeri, par să cânte singure și ochiul lui stâng primește adierea răcoroasă a unei lacrimi demult uitate, care îl liniștește cu lumina ei cristalină. Asupra veacului se așterne atunci o mare tăcere, în care se aude numai muzica vechiului clavir.

Într-una din seri, pictorul, care cinase doar cu un pahar mare de vin, închide ochii și sub degetele sale pianul se schimbă într-o movilă de pământ umed, acoperit cu fire proaspete de iarbă abia răsărind. Mâinile pictorului le mângâie cu duioșie, simțindu-le adierea caldă ca un obraz de copil. Melodia își urmează drumul ei, ca și roata istoriei, pe aripi de stele pe care pictorul le dăruiește lunii. În spatele pleoapelor mai vede o dată chipul trist al prințului, cu raza unei lacrimi în ochiul stâng, la fel ca în vremea când îi dăduse multă bătaie de cap s-o picteze.

Pictorul pune trăirea aceasta numai pe seama vinului, a serii însingurate și a lunii.

Pictează-mă bătrân, îi șoptește prințul. (2012)