A tăcut. Știa că rememorez tot, din momentul în care am coborât din mașină, până în cel în care am avut norocul să fiu găsită și salvată. Mă privea pe furiș, ușor îngrijorat că aș putea avea o cădere nervoasă, dar eu eram ireal de calmă, chiar dacă retrăiam acea zi, acea noapte, amintindu-mi disperarea, frigul, durerea, simțindu-mi hainele ude și înghețate pe mine, amintindu-mi cum încercasem zadarnic să mă încălzesc cu brațele înfășurate pe după trup, cum așteptasem să treacă noaptea aceea interminabilă și chinuitoare și cât de greu mi s-a părut că se ridică soarele pe cer, apoi cum mi s-au zvântat hainele pe mine, cum mă-ncălzeam cât de cât, cum tremuram de frig și de dureri. Tot am retrăit, toul, în amănunt. Mă puteam transpune în fiecare clipă, în fiecare emoție și în fiecare durere. Am simțit cum încep să-mi curgă șiroaie de lacrimi pe obraji, calde și tăcute, așa cum plângeam și eu… Tăcut, fără un suspin, fără să clipesc, cu ochii țintă în locul de sub molid, de lângă tufișul sărăcăcios din care mă chinuisem să rup o nuielușă între două pietre. Oare, ce n-aș fi făcut ca să trăiesc? Din nou, orice, aș fi făcut orice, ca oricare alt om de pe pământ.
