Postat Maria
Sunt cu sufletul flămând, cu trupul singur, cu mângâieri mii pe care nu pot să le mângâi. În sfârşit s-a răcorit, vremea este mai primitoare şi ne lasă să ne vindecăm de incendiul care ne ardea celulele încetul cu încetul. M-am plimbat zilele Trecute Prin Ploaie, ştii că-mi place ploaia, şi ea doar m-a mângâiat, mi-a alinat durerile, prin ea am primit mesajul odihnitor mai de aproape, mai direct şi mai viu.
Din ce în ce mai des mi se pare că cea care trăieşte este altcineva. Observ ce face, ce simte, cum reacţionează, dar acest “altcineva” nu mă reprezintă. Şi acest “altcineva” are momente când ştie de existenţa mea, când bănuieşte că exist undeva aproape de el şi îl pot ajuta. Şi crede-mă, nu mă mai recunosc în persoana mea fizică. Conştientizez însă că de câte ori aleg mintea, ea nu îmi serveşte, devin frustrată, mânioasă. De câte ori las lucrurile “fără minte” atunci totul devine uşor, limpede, fără dureri emoţionale.
Eu mă înghiontesc uşor să-mi reamintesc că n-am nevoie de luptă şi că tot ce am de făcut este de a scana totul cu inima.
Pentru că şi una şi alta au cheile şi codurile necesare în inimă.
Maria
