Ar fi trebuit sa fie From London with love, partea a 5-a, dar asta e un articol dedicat ultimei mele vacante.

A trecut o luna jumatate de cand m-am intors din Caraibe si tot am senzatia ca parca m-am rupt de paradis. O luna de zila a durat fericirea mea. Acum, intoarsa in Londra, am senzatia ca am lasat o parte din mine acolo si m-am intors intr-o tara a lumii a treia. Iarna nu-i ca vara s Vara nu-i ca iarna, nu?!

Dar sa-ncepem cu inceputul.

Stadiul unu

In primul rand, trenul meu spre Paris, slava domnului ca inca mergea Eurostarul la inceputul lui decembrie 2009, pleca la 6 dimineata. Asta inseamna ca la 5 trebuia sa plecam de acasa, dar metrou pauza. Deci ne trezim si mai devreme, cu bagajele facute cu vreo 2 zile mai devremem si grijulii sa nu trezim co-locatarii, ne indreptam frumusel spre statia de autobuz. El imbracat bine, ca-i barbat ce mama masii Eu, desteapta, cica sa nu car haine groase in Caraibe, cu 2 bluze, o vesta, un sacou si un fular dardaind de ma lua dracu, in pas alert spre bus.

Stadiul doi

Ajunsi in Paris, facem brusc trecerea pe franceza, ca in engleza se uita lumea urat si romana risca sa ne puna la egal cu furaciosii rromi ce se plimbau prin Gare du Nord. Pentru cateva luni am uitat cum e sa mergi cu mana pe geanta, paranoic si cu urechile ciulite. In Paris, Romania s-a facut reamintita, fix prin ce a stiut sa exporte mai nefericit. Mdeah.. Aaanyway...

Stadiul trei

Dupa varia peripetii cu biletul, trenul schimbat de 2 ori si orientarea bestiala in aeroportul de la Orly, ne pozitionam la coada pentru check-in. Ei si-aici incepe comedia. Pasapoartele la control. Ea - negresa tanara si privire bovina, vag aducere aminte de slujbasii de pe la Primarie si alte servicii care te ucid din plictiseala. Eu, de fapt noi, albi, tineri, priviri speriate de iepuri fugariti prin Europa, incalziti si totusi cu friguri, 2 geamantane mari si chef nespus. Problema: nu avem nevoie de viza? cum asa? pai romania e in UE?

No, eu personal inteleg ca tara mea e un mic cacat lasat de Dumnezeu intr-un colt de Europa. Nici eu nu stiu unde e Tadjikistanul sa fiu sincera. Dar eu nu lucrez intr-o pozitie care sa-mi ceara oaresicum sa stiu cine dracu face parte din Uniunea Europeana. La 12 amiaza, dupa un lung traseu Londra-Paris, mai ca cedam psihic si-i tranteam aleia un geamantan in cap. Nu-s rasista, da chiar sunt proaste, unele. Trei s-au adunat si toate trei, Doamne, se chinuiau sa afle daca am sau nu nevoie de viza. Timp in care coada de la spatele meu se facea tot mai mare si mai mare.

Stadiu 4

Cateva ore mai tarziu ne urcam in avion, cu o singura idee in cap: sa zburam spre Caraibe. Yiihaa! Acuma, fie vorba intre noi, cu un avion plin de mucosi mici si plangaciosi si africani puternic mirositori, mai ca ma simteam ca-n tramvai, in Iasi. Almost...:D

Stadiu 5

Opt ore mai tarziu plus inca o ora asteptat valize, debarca tot purcelu si catelu in minunatul Fort-de-France. Nu fac misto, orasul chiar e fain. Dar insula fratilor, e de-a dreptul uluitoare. Si vecinitatile nu-s nici ele de aruncat. Stiti cum te prinzi ca viata ta se schimba? Atunci cand realizezi ca , mirare, copacul din fata ta care iti aduce umbra e un ditamai palmierul de vreo 20 de metri inaltime, atat de maiestuos ca-ti taie rasuflarea mai repede ca bradul de Craciun de la Bucale.

Lasand la o parte faptul ca insulele astea au o problema asemanatoare cu a noastra (tari frumoase de numa numa, pacat ca-s locuite), Caraibele in totalitate este un paradis. Bucatica pe care eu am avut ocazia sa o prind de un picior se cheama Martinica si vreo 5 zile in Dominica, la o aruncatura de bat si 2 ore cu vasul pe mare.

Stadiu 5

Treizeci de zile dupa debarcarea cu chiote si plansete de fericire, ma imbarcam din nou, bocind de sarea camasa de pe mine, de am speriat 2 vamesi. Saracii, nici n-au mai avut tupeul sa-mi ceara sa-mi dau jos papucii. Plangeam de ziceai ca o am pe mama in valiza, nu o gasca de rochite si papuci de plaja. Mama, de cealalta parte a baricadei, plangea si ea incet, de ziceai ca se uita dupa Stefan cel Mare cum pleaca la razboi. Ce ti-i si cu relatiile astea copil-parinte.

Stadiu 6

Avion 8 ore, Paris la 9 dimineata nici un sandvis nu se serveste, just so you know ca sa nu muriti de foame ca fraierii. Eurostar la 1 si la 3 sunt in casuta mea cea friguroasa din Nordul Londrei. Concluzia: nu mi-a trebuit viza pentru paradis, da de ce dracu m-am intors, a?


Nici pana azi nu sunt convinsa dupa ce boceam mai tare: dupa Madinina, adica Insula Florilor, sau dupa mama? Va las cu niste imagini. Poate va prindeti voi si pentru mine.