Ei privesc si citesc iar in mintile lor obisnuite cu plimbari prafuite eu par trist. Cu mastile lor invechite de carnaval venetian dintr-o alta epoca ma cred pe Mine pierdut.
Ei bine sunt! Sunt mai pierdut de o lume intreaga de ori decat cel mai inchipuit pierdut dintre ei, dar eu...eu m-am pierdut cautandu-ma pe mine, ei s-au pierdut fara sa caute nimic.
Ai renuntat la mine, nebunule...eram legatura intre divinitate si ei, scriam zi de zi in palma scrisori pe care urma sa le trimit lui Dumnezeu. Dar nu puteam, tu imi spuneai in timp ce ei imi desenau blasfemii pe zidurile celulei ca e o nerozie, ei imi spuneau ca nu existi, tu insuti te comportai ca o inchipuire...iar acum cand am vazut intr-un sfarsit ca am un inger pazitor...te-ai saturat, vrei sa pleci...Pleaca!
Cu fiecare pas care te va indeparta de mine vei intelege ca iti sunt indispensabil.
Si ce daca ti-am picurat in vesnicie cativa stropi de venin, nu-mi pasa; eu trec, tu ramai vesnic. Un altul mai altfel imi va urma, apoi altul si tot asa pana ce nemurirea iti va deveni cosmar. Eu nu voi fi demult, tu tot mereu vei fi in cautarea unui suflet pe care sa-l salvezi, pentru care sa-ti meriti nemurirea primita fara sa faci nimic, egoistule...nu poti pleca, nu vezi cum ard ca un vulcan nestins? Inca traiesc si nu regret nimic din faptul asta, oricat ai incerca sa fugi fiecare bataie de inima o sa te traga inapoi...
Ai uitat....ca ingerii sunt sclavii inimilor ce le pazesc?