Amintire nascuta din apa si lumina

„Povestea unei vieti, daca viata poate avea vreo fragila, ascunsa, efemera, iluzorie semnificatie, poate fi intrezarita doar la sfirsit cind povestea s-a terminat, cind a iesit din timp, cind s-a transformat in trecut pur, inghetat, care se afunda tot mai mult in celalalt trecut: trecutul «fenomenal» al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cit de ingust si spre care prezentul arunca lumini schimbatoare. Asta i-ar fi fost greu lui M sa inteleaga, oricit m-as fi straduit eu sa-i explic. M avea un sentiment al timpului pe care eu insumi nu-l intelegeam, un sentiment dominat parca de o teama de viitor, un viitor pe care nu si-l putea sau poate nu voia sa si-l inchipuie.”( Matei Calinescu, „Portretul lui M”).

Bianca e un copil frumos cu plete de culoarea castanei coapte ce cad rebel pe frunte, e o fetita cu ochi atit de stralucitori incit ai zice ca sint sculptati in diamante. Privirea ei ramine insa ascunsa de fiecare data cind incerc sa-i captez atentia. Isi poarta pasii prin camera aproape imperceptibil si-mi raspunde la salutul meu „ce faci”, cu un acelasi „ce faci” pronuntat timid. Fetita se asaza apoi pe scaun linga mama ei si „profita” de clipele mele de neatentie ca sa ma priveasca. Bianca Nicoleta Baitanu a pasit pentru prima data in centrul pentru copii cu dizabilitati in 2003. Simptomele sindromului autist au fost sesizate de mama ei, Daniela, in momentul in care „la un an si jumatate fetita nu reusea sa mearga. M-am gindit ca ar avea probleme psiho-motorii si atunci i-am administrat vitamine la sfatul doctorului Cristogel, am facut cu fetita gimnastica medicala, atit acasa, cit si la spital, totul pina anul trecut”. Acum Bianca nu se agita pe scaun. E linistita si are un zimbet discret schitat pe chip. Cu ceva timp in urma insa, manifesta un comportament convulsiv, violent, iar limbajul era mai mult decit lacunar. „Zicea cuvintul apa la absolut orice. De abia la cinci ani a inceput sa vorbeasca. Pina atunci doar tipa, nimic mai mult”.

Un prim pas facut in terapia fetei si a celorlalti copii autisti a fost acela al stabilirii unei comunicari interpersonale, o etapa dificila atita timp cit exista un decalaj intre virsta biologica si cea emotionala, dupa cum avea sa-mi explice Alina Puscasu, psihopedagog la Fundatia „Star of Hope” din Iasi. Iar „ruptura” dintre virste apare, de fapt, „in lipsa unui limbaj format prin care copiii autisti sa-si exprime dorintele, prin care sa se faca intelesi si deci, sa interactioneze cu oamenii sanatosi”. Bianca raspunde concis la fiecare intrebare care ii este adresata si nu pregeta sa-mi povesteasca parti din viata, sau sa comunice, cel putin la un nivel incipient, cu interlocutorul ei. La scoala din Belcesti, unde este inmatriculata, orele se scurg de fapt in solitudine si in jocuri individuale. Nu vrea sa socializeze. Pe chipul Danielei Baitanu se incrusteaza durerea in momentul in care rupe din amintire alte bucati din viata fetitei. Aflu despre minutele frustrante in care Bianca avea dificultati in regasirea identitatii si o teama inexplicabila de chipul ei reflectat in oglinda; mi se impartasesc memoriile unor jocuri si stereotipii: „Avea anumite obsesii ca toti copiii care sufera de acest sindrom. De exemplu, stingea si aprindea lumina neincetat ori turna fara oprire apa dintr-un pahar intr-altul”.

Citeva clipe mai tirziu, ascult impreuna cu psihopedagogul Alina Puscasu o scurta intimplare despre ora si profesorul de religie, una dintre figurile dragi fetitei. Bianca nu ramine insa pe scaunul pregatit de psihopedagog. Isi ridica mereu trupul firav, iar cu o mina leagana intr-una scaunul pe care cu doar citeva secunde inainte statea nemiscata. Isi pierde apoi rabdarea si paraseste camera. „Ei vor sa stie in permanenta cum le este impartit timpul, ce urmeaza sa se intimple in fiecare moment, altfel dau dovada de agitatie”, explica Alina Puscasu episodul la care tocmai asistasem si care avea sa se repete cu Radu, un alt copil autist.

Lectia de iubire

„Compasiunea presupune intelegere, mila, comunitate de suferinta sau de grija cu altcineva, cu durerea vizibila si invizibila, trecuta, prezenta sau viitoare a celorlalti - adica un lucru in principiu imposibil pentru un om cu autism, dupa opinia cea mai raspindita. Cred ca acest cliseu e fals. M il dezminte. Toti cei care mi-au vorbit despre el mi-au spus ca era un om plin de compasiune”. (Matei Calinescu, „Portretul lui M”).

Radu sta in bratele mamei lui si-si lipeste palmele una de alta in timp ce enumera cu exactitate statiile de autobuz de pe traseul Nicolina - Tg. Cucu. Gingas, in virsta de sapte ani, e un suflet cu trasaturi delicate, angelice. Parul blond, tuns scurt lasa sa se intrevada un chip alb cu ochi patrunzatori. Nu ma priveste, caci „Radu evita contactul vizual in prezenta persoanelor nefamiliare lui”, spune psihopedagogul.

Surprind replici in dialog: „Ce jucarie iti place tie cel mai mult?” „Masina”, „Dar dintre jocuri, ai tu unul care iti place, «Piticot» se cheama, nu?” „Comoara” „Asa, «comoara» lui Piticot, unde vrei tu sa cistigi” „Iti place sa cistigi, Radu?” „Da”. Un zimbet scurt ii apare pe chipul frumos, de portelan.

***

Gabriela, mama baiatului, imi schiteaza in citeva tuse portretul lui Radu. Inainte de a veni la „Star of Hope”, sfera limbajului lui Radu era grav afectata. „Nu se intelegea nimic din ce incerca sa-mi comunice, era cel mult o imitatie a vocii parintelui. Nu raspundea la comenzi, incit la inceput am crezut ca sint deficiente ale auzului. I-am cumparat chiar si aparat auditiv. Am renuntat apoi la aparat cind mi-am dat seama ca el auzea perfect fara el. Daca se intimpla sa cada vreun obiect imediat intorcea capul semn ca nici nu putea fi vorba de lipsa auzului”. Copilul refuza de fapt sa comunice, constient de faptul ca cel de linga el nu-l intelege, cel mult poate sa-i intuiasca frustrarile cauzate de lipsa unui limbaj coerent. Apoi Radu a alunecat tot mai mult spre o stare de izolare, cu ore derulate obsesiv in fata televizorului, intr-un timp mort, scurs spre nicaieri. Schimbarea s-a produs in momentul in care mama sa si-a adus baiatul in centrul pentru copii cu dizabilitati. „Daca inainte nu spunea absolut nici un cuvint, acum e chiar vorbaret”, marturiseste Gabriela in timp ce alinta firimitura de om ce i s-a cuibarit in brate. Mama copilului nu poate uita nici acum un episod adinc intiparit in amintire. „I-am certat o data un prieten, iar Radu a privit totul cu ochii aceia frumosi, umbriti de melancolie si a zis apoi cu o tristete nedisimulata «De ce ai facut, mama, asa ceva?»”.

Sunetul muzicii

„Il puteam identifica fara gres de departe, chiar si intr-o gloata de oameni miscindu-se incoace si incolo: era inalt(...), puternic si totusi vulnerabil, cu miini lungi, cu degete foarte lungi, calcind prudent, ciudat, totdeauna fara graba, leganindu-si trupul usor in dreapta si in stinga. Cind ma apropiam de el, fara ca el sa-si dea seama ca il privesc, fata lui de obicei nerasa avea un aer serios, ginditor cu un inceput de suris abia discernabil, gata sa infloreasca de indata ce recunostea pe cineva, cu ochii lui frumosi, castanii, traversati de o stralucire efemera (...), dupa care redeveneau contemplativi,(...). M se schimbase in multe feluri, iar in multe altele ramasese neschimbat” (Matei Calinescu, „Portretul lui M”)

Radu Ciobanu e un tinar de douazeci de ani, inalt, cu miini lungi si subtiri, un chip fin ce pastreaza o umbra de tristete. Tinarul e atit de fragil incit ai zice ca e un fluture iesit din crisalida care l-a ascuns ani intregi de lume. Pe masura ce inainteaza in incapere, Radu isi poarta pasii cu prudenta, cu miscari lente. Se asaza intre mine si mama lui si asculta vorbele care-i rezuma povestea vietii. „La un an a inceput sa mearga, dupa ce i-am facut un briu” care sa-l ajute sa-si mentina echilibrul. Daca problemele motorii si-au gasit relativ rapid solutia, limbajul i-a fost din ce in ce mai afectat. „Doar tipa, nimic mai mult. Atunci ne-am dat seama ca este ceva in neregula, mai ales ca nepoata noastra care este de-o virsta cu Radu, se dezvolta perfect normal. De autism am aflat de abia cind copilul avea cinci ani. Pina atunci nu se stia absolut nimic de sindrom si nu erau specialisti care sa ne indrume”. Radu Ciobanu a studiat opt ani de zile alaturi de copii sanatosi, „dar nu facea fata. L-am dat apoi la scoala de surdo-muti «Vasile Pavelcu» unde a mai stat un an”. Aflu despre el ca nu manifesta o gindire logica, ci memoreaza mecanic toate informatiile care-i parvin. „Invata totul pe de rost. Acum, observ insa niste imbunatatiri, dupa sedintele de bioenergie la Fundatia Pahomia. Imi pare ca a inceput sa gindeasca logic”.

De zece ani, Rodica Ciobanu este asistentul personal al copilului sau, adus periodic la Fundatia „Star of Hope”. „Nici aici nu vrea sa mearga, dar reusesc sa-l conving. Ii spun ca fiecare trebuie sa aiba o ocupatie. El vrea doar sa stea acasa si sa asculte muzica. Doar atit”. Radu ne asista in tacere, dar refuza sa ne citeasca, sa ne cerceteze expresiile; poate doar chipul mamei il mai cauta uneori intre doua fraze rostite despre el. Miinile si le tine apropiate, intr-un gest spasmodic. Ar vrea sa si le spele, unul dintre actele stereotipe ale tinarului. La fiecare intrebare ce-i este adresata, raspunde concis si cu o voce usor guturala, fara sa se opuna, fara sa devina agitat. Poate o usoara stare de nerabdare il cuprinde cind intrebarile devin tot mai multe.

***

Radu ar vrea cu orice pret sa conduca o masina ore in sir pe sosele nesfirsite. Daca ar putea sa-mi inteleaga intentia, mi-ar mai spune, fara nici un fel de interventie ajutatoare din partea mamei, ca iubeste adinc toamna cu frunzele ei vopsite in culori ametitoare. Dar tinarul tace. Silueta fragila dispare, iar fosnetul hainelor se aude tot mai sters in timp ce Radu inainteaza pe coridor. Am mai deslusit doar mesajul brodat pe hainele lui: „Jesus lives in my heart”.

Parintii, asistenti personali

Fundatia „Star of Hope” din Iasi a organizat in anul 2002 cursuri de instruire a parintilor care au copii autisti, si care au infiintat ulterior Asociatia Nationala pentru Copii si Adulti cu Autism din Romania (ANCAAR). Carmen Gherca, reprezentantul legal ANCAAR traseaza exact motivul formarii organizatiei: „Parintii au dorit sa fie uniti, sa stie exact ce inseamna autismul pentru ca sint multi care nu au o idee concreta asupra sindromului. Ei sint acum asistentii personali ai copilului, cu un venit minim pe economie, insuficient insa pentru a achita medicamentatia necesara unui copil cu dizabilitati. Majoritatea parintilor din asociatia noastra si-au abandonat fostul loc de munca, pentru ca nu exista in momentul de fata persoane dispuse sa stea opt- zece ore cu autistul”.