Nu mă voi referi în acest articol la curvele din politica românească care sunt dezgustătoare şi nici nu practică această meserie cu profesionalism. Voi răsfoi paginile istoriei celei mai vechi îndeletniciri, cu referiri la practicarea ei între graniţele ţărişoarei noastre.
Primele bordeluri au fost înfiinţate încă de pe vremea perşilor ! „În antichitate prostituata se numea “hetairă” (din limba greacă, cu înţelesul de tovarăşă, însoţitoare). În Grecia Antică “hetaira” indica o categorie specială, comparabilă cu o curtezană din Renaştere sau din Franţa secolului al XVIII-lea”, explică istoricul Adrian Majuru.
Pe plaiurile noastre, fenomentul este menţionat prima dată în Moldova anului 1472, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi se referă la încercarea domnitorului de a stopa reţelele de racolare a fetelor din Moldova care Erau duse să se prostitueze la turci, cu precădere în Constantinopole. În palatul Topkapi, reşedinţa haremurilor sultanilor otomani, se aflau femei din toate colţurile lumii. Majoritatea erau răpite sau capturate din ţările vecine: Grecia, Serbia, Bulgaria, Ţările Române, Cerchezia, Georgia, Ungaria, Persia.
Existau şi femeile exotice primite cadou din ţări îndepărtate precum Rusia, Spania, Italia, Franţa, Arabia, China, India, Africa Neagră. Înainte de construirea palatului Topkapi , cadânele sultanilor turci trăiau în jurul acestora în clădirile administrative. Ele îi urmau în campanile militare şi erau transportate în căruţe speciale. Multe cadâne erau furate din căruţe de duşmanii turcilor şi eliberate.
Paul de Alep, un călător care a poposit pe teritoriul Moldovei în 1643, descria modul în care erau pedepsite femeile uşoare: li se tăia nasul, erau puse pe stâlpul infamiei sau erau înecate in râuri. În “Îndreptarea legii” document tipărit din ordinul lui Matei Basarab, se precizau pedepse atât pentru prostituate cat şi pentru proxeneţi: “Votru sau supuitoriu se cheamă acela ce are muieri la casa lui, de le ţine pentru dobânda lui, carele-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie pentru puţină dobândă pierzătoare de suflet”
Mama care-şi prostitua fiica era însemnată la nas, iar ,,profesoara” care îndemna fata la desfrâu era pedepsită de pravilă cu ,,vărsarea de plumb topit în gură”. Bărbatul care-şi exploata nevasta era ucis după ce, dezbrăcat, era purtat prin târg, legat de un măgar, cu faţa spre coada acestuia şi era biciuit. Proprietarul unei clădiri, care îngăduia prostituate în casa sa, şi-o pierdea. ,,Curva se cunoaşte pre locul ce lăcueşte şi pre veşmintele ce poartă”
Pe vremea domniilor fanariote, în secolul 18, se făceau presiuni din partea mitropoliţilor pe conducători, să stopeze “păcatul curviei, ce vatămă sufletul şi înnebuneşte trupurile”. În 1751, la Timişoara, împărăteasa Maria Tereza a Austriei a ordonat să fie adunate prostituatele din imperiu si să fie duse în Banat pentru “a-l popula”. De frica bolilor venerice apar aici primele norme de igienă sexuală, vizitele periodice şi obligatorii la medic. Cu toate acestea, în perioada respectivă sunt menţionate epidemii de sifilis în Caransebeş, Arad şi Timişoara.
Prin 1800 „fetiţelor” li se zicea: mititică, leliţă, taliancă, vino încoa’, ori femeie podană. Toată ziua le vedeai stând şi zâmbind şăgalnic pe Podul Mogoşoaiei, aşteptându-şi, senine, clienţii. Bucureştenii le mai strigau „podărese”, pentru că „făceau podul”.
Pe la 1849, comandantul trupelor turceşti, Fuad Efendi, care urmărea revoluţia valahă, a invitat la un bal, dat în cinstea lui, cîteva „curtezane” şi „grizete” (dame de la bordel) alături de cucoanele din înalta societate, precizează istoricul Adrian Majuru. Pentru că regina balului a fost aleasă o „grizetă”, madamele au făcut tărăboi, unele dintre ele leşinînd de invidie. S-au supărat pentru că Fuad a invitat la petrecere şi prostituatele. Acesta le-a răspuns: “De ce doamnele mele? Şi ele erau frumoase! Şi ele erau îmbrăcate bine! Şi ele jucau bine! Şi ele se purtau cu bună cuviinţă! Ba încă pe dînsele nimeni nu le-a auzit să se fi supărat pentru că eraţi D-voastră în bal.”:)
Istoricul Adrian Majuru povesteşte: „Prima încercare de monitorizare şi reglementare a prostituţiei s-a făcut la 1859, după ce, în 1853 a fost introdusă obligativitatea condicuţei. Regulamentul din 1859 împărţea prostituatele în trei catogorii, după felul în care se afişau: femeile ce întrebuinţează această profesie pe faţă şi fără pericol, acelea care fac această profesie în taină, cu oarecare îngrijire şi cu pericol şi acelea care întrebuinţează această meserie cu ajutorul altor femei „făcătoare de bine”.
Matroanele bordelurilor cunoscute din Bucureşti erau numite „femei pezevenchi” şi îşi trimiteau „fetiţele” la „revizia doftoricească” regulat, de două ori pe săptămînă. Prostituatele au fost catagrafiate cu menţiunea domiciliului şi a oraşului de provenienţă. Controlul medical era riguros reglementat. Cele care se sustrăgeau obligaţiilor erau pedepsite. Prima oară li se dădea un fel de amendă de un galben, numită ştraif. A doua oară prinse, plăteau doi galbeni şi executau arest şapte zile. A treia oară, Departamentul din Năuntru hotăra exilul lor pentru trei ani, într-un loc stabilit de autorităţi.” La inceputul secolului 19, Ioan Caragea domnitor fanariot, punea taxe pe prostitutie. Un fel de impozite.
Numele de “cartierele rosii” provine de la felinarul roşu, asociat caselor de toleranta. Alegerea acestei culori pentru industria placerilor isi are originea in lămpile roşii purtate de lucrătorii de la căile ferate, lăsate la usa bordelurilor, pentru a fi găsiţi mai uşor în cazul în care apareau probleme pe sinele de cale ferata sau se modifica traseul vreunui tren.
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea bordelurile erau deseori ascunse în spatele „marşanderiilor”, nişte ateliere de croitorie pentru dame de lux. Frumoase de picau, „grizetele” erau utilizate din plin, atât în atelierele de lucru, cât şi pentru prezentarea rochiilor. La evenimentele mondene îşi ţuguiau guriţele ca fraga, boite din abundenţă cu ruj franţuzesc şi oricând erau capabile, ca nişte actriţe, să-şi dea peste cap ochişorii codaţi. Le găseai la intrările hotelurilor de lux, în faţa vitrinelor cu bijuterii, cu blănuri scumpe din centru, în Cişmigiu sau în Romană.
Continuăm incitanta promenadă prin lumea pestriţă dar delicată a prostituţiei. O lume aparte, plină de secrete, plăceri şi drame care au zguduit societatea românească.
Prima încercare de reglementare a prostituţiei s-a realizat în 1859, după ce cu şase ani mai devreme fusese introdusă obligativitatea “conduitei”. În a doua jumătate a secolului 19 au apărut şi legi care obligau prostituatele să îşi facă controale medicale, deoarece sifilisul devenise o problemă. Totul începuse să fie organizat. O precizare importantă: reţelele de “fetiţe” puteau fi conduse, la începuturi, doar de femei – o regulă rămasă valabilă destul de mult timp
Casele de toleranţă din Bucureşti funcţionau legal încă de la finalul secolului al XIX-lea. Bordelurile, alături de cafenele şi baruri, ofereau tuturor un refugiu din calea mizeriei, războiului sau a sărăciei. Erau luminoase şi plăcute, frivole şi joviale. Totuşi , existau şi hanuri sau locuinţe unde prostituţia se practica în mod clandestin.
Din 1895, intră în vigoare un regulament, după modelul francez, în care se interzicea, printre altele, plimbarea prostituatelor pe diferite artere bucureştene la orele promenadei. De pe la 1862 a funcţionat în România sistemul prostituţiei colective şi al prostituţiei practicate individual cu o condicuţă de sănătate. Prostituţia individuală sau “singuratică” era practicată în locuinţe particulare închiriate şi racolarea se făcea cu precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau aşteptate în incintă sau la intrare. Dezvoltarea acestei industrii a impus elaborarea unui „Regulament pentru privegherea prostituţiei” in anul 1899 potrivit caruia prostituatele trebuiau înscrise în registre speciale, în urma unei cereri formale, şi primeau un libret de sănătate.
Ele aveau obligaţia de a avea o „condică” personală, în care să treacă vizitele medicale şi numărul clienţilor. Clientul avea dreptul să ceară carnetul cu vizele lunare, iar, dacă constata că fata nu s-a prezentat la controlul medical, putea s-o reclame la Poliţie, iar fetei i se interzicea practicarea meseriei. În budoarele prostituatelor, pe perete, lângă lavabou era prins de perete un formular al Ministerului Sănătăţii cu instrucţiuni referitoare la măsurile pentru evitarea contactării bolilor venerice.
Condiţiile pentru a deveni o practicantă erau: să fie înregistrată în prealabil la Poliţie, la Serviciul Sanitar, să corespundă limitei de vârstă şi starea de sănătate să fie bună. „Privegherea“ cădea în sarcina Prefecturii Poliţiei, care trebuia să le asigure un serviciu sanitar special. Toate femeile erau supuse vizitelor medicale regulate, de două ori pe săptămână, iar bolnavele erau tratate. Chiar şi primarul localităţii era obligat să ţină evidenţa tuturor femeilor uşoare din oraş într-un registru special. Taxa consiliului comunal pentru această meserie era de 16 lei pe lună pentru prostituatele pe cont propriu şi 8 lei pe lună pentru prostituatele din bordeluri.
Pe la începutul anului 1900 şi mai ales în perioada interbelică, prostituţia devenise un lucru obişnuit. Erau deja mii de prostituate… Luând de exemplu anul 1927, în ţară erau în jur de 12.000 de femei care practicau prostituţia. Tarifele, implicit impozitele, erau diferite, în funcţie de categoria bordelului. La intrarea în bordel se plătea o taxă de intrare, iar clientul primea un bilet. În anii ’20, prostituatele câştigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% dintre ele strângeau peste 10.000 de lei, in vreme ce un muncitor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat – 6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru 54.000 de lei.
Pe baza condicii, se stabilea impozitul fiecăreia dintre ele. În 1921, s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, potrivit căreia femeile uşoare erau obligate să plătească 10% din venitul realizat. Afacerea era atât de rentabilă în anul 1921, încât chiar şi cu abonamentul intrai greu în bordel duminica şi de sărbători. Din acest motiv, a apărut abonamentul pentru clienţii fideli ai bordelurilor. Pe acesta era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două menţiuni: una referitoate la faptul că “noaptea intreagă se socoteste două numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica şi în zilele de sărbătoare.
Legalizat sau nu de autorităţi, comerţul cu plăceri are parfumul şi aroma sa inconfundabile. Femei frumoase, voluptoase, unele culte, au aprins în timp, pasiuni nestăvilite în lumea bărbaţilor. De la adolescenţi şi până la bătrâni, majoritatea au frecventat bordelurile, în căutarea unor clipe de plăcere şi linişte. “Fetiţele” îi aşteptau…
“Lupanar-ul”, termenul deja consacrat, însemna casă de toleranţă sau bordel. În perioada interbelică, doamnele şi prostituatele ştiau unele de altele, dar nu-şi vorbeau, acceptând prezenţa celeilalte în viaţa bărbatului pe care îl împarţeau, dar se ignorau reciporc. Era vorba de rang si de protejarea statutului, iar fiecare dintre ele işi juca, cât mai bine cu putinţă, atu-urile. Singurii care aveau acces în ambele lumi dominate de sexul frumos, erau bărbaţii.
Între anii 1925 – 1927, în baza unei noi legi apărute, era interzisă prostituţia în casele de toleranţă, iar persoanele care vroiau să practice în continuare această meserie se expuneau riscului penal al delictului de contaminare cu boli venerice. Condica a fost înlocuită cu o fişă de sănătate care a devenit confidenţială şi cuprindea starea de sănătate a persoanelor care prestau.
Într-un document din 1927 este menţionat faptul că, în România, practicau prostituţia 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61 rusoaice, 25 turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 poloneze, 171 cehoaice si 947 de alte nationalităţi. În 1930, a apărut legea sanitară, prin care trebuiau desfiinţate casele de toleranţă, iar prostituţia era scoasă în afara legii, dar “meseria” a continuat să funcţioneze sub protecţia tacită a autorităţilor. Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit statutul prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de consumaţie publică au fost interzise şi s-a introdus carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni pentru regulamentul interior.
Elevii de liceu şi bărbaţii cu posibilităţi financiare reduse, mergeau la bordeluri destinate unor clase sociale cu venituri mici, unde aglomeraţia era mare în zilele de salar. Nu numai prostituatele işi rotunjeau astfel veniturile, ci şi nevestele lăutarilor , iar acest lucru se desfasura sub privirile şi cu asentimentul soţilor, timp în care bărbaţii lor cântau în local. Bordelurile de lux aveau restaurante elegante şi scumpe, iar fetele erau foarte frumoase şi educate, îmbrăcate în toalete aduse direct de la Paris ! Multe dintre ele vorbeau franceză şi engleză. În holul de intrare exista o garderobă, unde, fata care îţi lua haina, iti prezenta catalogul cu pozele şi preţul fetelor.
Clienţii erau conduşi în salonul de primire, unde socializau la un pahar de tărie. Dama de companie işi prelua clientul şi se retrăgeau împreună în cameră. Multe dintre fetele din bordelurile de lux trăiau în două lumi paralele: ziua aveau un loc de muncă onorabil, iar seara se transformau în dame de consumaţie pentru a-şi completa veniturile. O astfel de femeie avea cam 6-7 clienţi şi nu primea clienţi noi. În general, acest serviciu era solicitat de către domni cu posibilităţi financiare mari, care îşi doreau o relaţie stabilă cu o amantă de profesie.
În vara lui 1944, o prostituată făcea următoarea declaraţie cu privire la tarifele personale: “500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el”. Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi. Tot atunci a aparut «Livretul de economii» al prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casa de Economii 10% din încasările zilnice ale femeii.
Ultimele case de toleranţă, au fost închise în 1949, de ziua lui I.V. Stalin. Prostituatele erau trimise în Centre de reeducare pentru “adaptarea lor la exercitarea unei meserii şi al redresării lor morale”. Incriminarea prostituţiei s-a făcut prin publicarea articolului 433 din noul Cod Penal apărut în 1957, unde practicarea acestei meserii era considerată infracţiune. Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Multe prostituate rămâneau însă în serviciul şefilor comunişti şi numai aparent erau angajate în vreo fabrică. Prin anii 1965 – 1970, tinerele, care în urmă cu două – trei decenii erau prostituate cu carnet, erau acum muncitoare cu vechime. Deveniseră femei respectabile, cu familie şi copii, doar securitatea le mai folosea uneori, în diferite misiuni…
Am ajuns, dragi prieteni, la partea cea mai interesantă, mai “suculentă”, a promenadei noastre prin istoria “felinarului roşu”. Trecem la numele celebre care au populat de-a lungul timpului aceste cartiere din viaţa oraşelor noastre. Vom începe bineînţeles cu cel mai cunoscut :
Crucea de Piatră – Era un cartier de bordeluri care se voia a fi “de lux”, o afacere de familie, din tata-n fiu. Practic, Crucea de piatră a fost un cartier care şi-a primit numele de la strada cu aceeaşi titulatură. Numele străzii vine de la o cruce asezată în capătul dinspre Dudeşti. Bordelurile din Crucea de Piatră se aflau în centrul Bucureştiului, între Calea Vitan şi Dristor. Deşi se voia un loc cu pretenşii, acesta s-a transformat rapid într-unul ieftin, vizitat de oameni foarte diferiţi: de la adolescenţi până la bărbaţi maturi, scriitori ca Ion Barbu sau servitori şi hamali.
Oamenii vorbeau şi despre Carol al II-lea care ar fi avut o aventură cu o faimoasa prostituată Foamea Neagră din cartierul Crucea de Piatră. Multe dintre prostituate erau minore, sărmane, fugite de acasă pentru a face bani. Despre acest loc se zvonea că era ocrotit de Poliţie, de fapt, autorităţile conveneau cu prostituatele de aici, care aveau chiar un imobil numit Casanova, ce era o “Societate pe acţiuni a proxenetelor din Cruce”.
Cartierul s-a dezvoltat sub ochii autorităţilor, care mai degrabă l-au susţinut decât să-i pună oprelişti. Legea spunea că trebuie desfiinţate bordelurile, dar nu specifica nimic de prostituţia în sine, astfel casele de toleranţă s-au transformat îndată în “camere mobiliate pentru adăpostirea prostituţiei”, unde fetele işi făceau în continuare meseria. Pe uşile camerelor erau trecute cărţile de vizită ale fetelor: “Lenuţa – primeşte de la 5 la 7″.
Vecinii se obişnuiseră cu amorul zilnic, iar poliţia supraveghea buna desfăşurare a operaţiunii ca să elimine riscul de incidente nedorite. Poliţia şi medicii le dădeau aviz medical prostituatelor chiar dacă ele nu erau controlate de niciun doctor. Totul reprezenta o mare afacere pusă la cale împreuna cu proxeneţii, de pe urma căreia doctorii implicaţi câştigau şi până la 10.400 de lei lunar.
Un caz scandalos pentru vremea respectivă a fost cel al Elenei Voicicovski alături de alte două fete, care, după ce au ieşit din Spitalul Colentina, au ajuns cu forţa în casa Elenei Dinescu, proxenetă cu renume în Cruce. Se pare că femeia le dădea bani agenţilor de poliţie Calinic şi Buliga pentru fiecare fată care ieşea din spitalul de boli venerice ca sa ajungă la ea şi la sora ei, Maria Dinescu. Crucea de Piatră a cunoscut şi crime misterioase. Mai multe prostituate rusoaice, care începuseră să fie mai solicitate decat româncele, au fost ucise pe rând, în bordel sau în preajma acestuia. Se spune că fetele erau spioane ale NKVD-ului care aveau sarcina să sesizeze orice mişcare a ofiţerilor români cărora le provocau frecvent plăcere.
Alba Iulia - cel mai cunoscut bordel era cel de la Hotelul „Bulevard“, situat pe Strada Vasile Alecsandri. Aici prestau fetele bine educate. Nuşi, una dintre practicantele vestite de aici, era absolventă de liceu, cunoştea mai multe limbi străine şi avea opt ani de prostituţie la vârsta de 28 de ani. Cea mai „longevivă“ damă de companie de la Bulevard era Eli, cu 11 ani de prostituţie certificaţi prin acte. La “Bulevard”, fetele erau oficial prostituate, fiind trecute sub această denumire şi în registrele poliţiei.
Tot în Alba Iulia, unele persoane erau foarte indignate si trimiteau plângeri la poliţie: “În special în zilele de sărbători, acestea se ţin lanţ pe străzi cochetând cu militari şi făcând glume cu conţinut imoral. Mai ales fetele tinere din societatea bună sunt foarte indignate de acest caz, spunând că ele nu mai pot ieşi la plimbare din cauza acestora, care le compromit pe toate“, se susţine într-o astfel de informare înregistrată în 5 iulie 1942. Sau şi mai dure : „Pe strada noastră locuieşte o persoană, zisă Livia, fostă locuitoare la Hotelul Bulevard care şi astăzi continuă acea meserie murdară, astăzi când avem o ţară democrată şi dă posibilitatea oricui să muncească dacă vrea. Această persoană nu vrea decât să umble luxos îmbrăcată şi să cheltuiască zilnic 50, 60 de mii pe dulciuri şi fructe. Dar noi nu mai puem suferi zi şi noapte scandalurile. Noi muncim ziua, iar noaptea vrem linişte. Avem copii care ne întreabă de ce merg soldaţii sovietici în casa din vecini. Vă rugăm să faceţi mutarea ei mai la periferie. Vă rugăm să rezolvaţi acest caz destul de înjositor într-un oraş mic ca Alba Iulia“ în martie 1946.
Brăila – Celebrul “La tanti Elvira” era chiar în port şi a fost ras de pe faţa pământului. Fetele matroanei Elvira nu aveau condicuţă, lucrau “la urgenţă”, iar bordelul devenise un cuib al destrăbălării, unde se ascundeau tâlharii Brăilei. Tanti Elvira primea clienţi dintre cei mai “săraci”, fetele îi serveau, însă aceia care nu plăteau erau pocniţi, la ieşire, cu ţucalul plin cu urină în cap, de nu le mai trebuia, altădată, să se zgârcească şi să nu mai scoată miarul din buzunar.
Până să-şi termine hamalii treaba, marinarii umpleau stabilimentul. Cele mai multe dame de consumaţie veneau din Basarabia sau Dobrogea, erau analfabete şi erau folosite de Prefectura Poliţiei ca şi informatoare. Paraschiva Izatov, de exemplu, de 21 de ani, originară din Vâlcov, Tulcea, de naţionalitate rusă, era cunoscută sub porecla de „Paşa”. La „profesiune”, poliţiştii scriau când „liberă”, când „prostituată”. Pozele erau cât se poate de „comerciale” şi nici prin gând nu-ţi trecea că fata din fotografie practică „cea mai veche meserie din lume” şi mai e şi analfabetă. Alte „dame” veneau din Cetatea Albă, Tighina, Măcin sau Ismail, din Ialomiţa şi Bucureşti. Prea puţine erau brăilence (din Islaz, de exemplu) sau căsătorite.
Braşov – Casa de “perdiţie” cea mai în vogă era “Clopotul de Aur”, de pe strada Castelului. Însă cele mai râvnite bordeluri erau cele de lux: “Pelican Bar şi Parisien Girl”, dar nu erau pentru toate buzunarele. Aici erau restaurante elegante şi foarte scumpe. Ce se întâmpla în cămările din “spate”, ştia toată lumea. Fetele erau foarte frumoase şi educate. Vorbeau franceza şi engleza. Toaletele lor erau comandate direct de la Paris. Localurile erau frecventate de personalităţile vremii şi de bogătaşi.
“La Sebeni” erau numele a 2 bordeluri. Unul dintre ele se afla pe o ulicioară ce dă în strada 13 Decembrie. Cel de-al doilea pe o străduţă din spatele Hidromecanicii, lângă un copac cu magnolii. Cel mai vesel stabiliment era în spatele Liceului “Principesa Ileana”, actualul Colegiu “Unirea”.
Cea mai cunoscută “damă de companie” a fost Miţa Biciclista . Născută în anul 1885 la Diţeşti, în judeţul Prahova, Miţa Biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu s-a dovedit a fi o tânără ambiţioasă care ştia ce vrea. Fiică a unei spălătorese care lucra la un instalator neamţ, tânăra de vreo 14- 15 ani a fost remarcată şi luată cu voia ei în începerea „carierei de curtezană”. Devenită o tânără cultă şi învăţată la pension în străinătate, Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant pe Regele Leopold al Belgiei.
Ieşea pe străzi de bunăvoie şi îşi alegea singură clienţii, care, de obicei erau persoane cunoscute sau cu mulţi bani. „Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar, o curvă de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta. Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”, povesteşte marele istoric Neagu Djuvara.
Între cele două veacuri, bicicleta era încă o raritate, iar Miţa a fost prima femeie ce pedala pe marile străzi ale Capitalei.
Era o femeie frumoasă, nu prea înaltă, cam de un metru şaizeci, cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în apropiere de Piaţa Amzei şi care îi poartă şi numele.
Era o femeie frumoasă, nu prea înaltă, cam de un metru şaizeci, cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în apropiere de Piaţa Amzei şi care îi poartă şi numele.
„Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”, o descrie Alexandru Predescu
Era o femeie avută pentru acea avreme. Deţinea o trăsură, o maşină coupe şi servitori din Polonia. Mânca numai la Athenee Palace şi mergea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei. A trăit o perioadă la Paris, iar când s-a întors în ţară a continuat să cocheteze cu acel stil de viaţă şi le vorbea tuturor în franceză. Când se afla la Paris a câştigat şi o bătaie cu flori pe Champs-Elysees, unde a concurat alături de una din frumoasele parizience. A câştigat prin faptul că pielea de pe biciul de la trasură era împodobit cu flori.
A devenit cunoscută drept Miţa Biciclista prin anul 1898, când a fost văzută de ziaristul George Ranetti plimbându-se cu bicicleta pe Calea Victoriei. Se spunea că acesta era îndrăgostit de ea, dar pentru că îl respingea acesta a poreclit-o „Miţa Biciclista”. O altă extravaganţă de-a Miţei Biciclista era şi scăldatul în mare în costum de baie sumar, în perioada în care toată lumea făcea baie în public în halat. Acest lucru a stârnit şi un mic incident.
Un şef de post a somat-o pe Miţa să iasă din apă. Acesta a şuierat ca aceasta să îl audă, iar Miţa a ieşit nervoasă din apă şi l-a lovit cu umbrela. Pe la mijlocul anilor ’40 s-a căsătorit cu generalul Alexandru Dimitrescu, vremuri în care au început şi problemele financiare. Deşi a trăit ani la rând în lux, Miţa se vede nevoită în închirieze câteva camere din casa pe care o deţinea, iar ea se mută în mansardă. Cu toate acestea, nu avrut să renunţe la lux, mai ales când se ştia văzută pe stradă.
Se zvonea că îşi îmbrăca soţul în haine vechi şi îl trimitea la cerşit, iar cu banii de pe chirie îşi satisfăcea obiceiurile de a frecventa localuri de lux. Se mai vorbea pe-atunci că Regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o în căsătorie, ea refuzând pentru că îl iubea pe doctorul Nicolae Minovici.
Cele mai cunoscute matroane din perioada interbelică erau Şchioapa, Pica, Tanti Berta, Madam Gonda, Măndica sauUnguroaica. Printre prostituatele renumite în acea vreme erau „Lina Magazia”, „Lili Gheorghiadis”, „Marie Studenta”, „Napoleon
