Când vreau să îl stresez pe Grațian Mihăilescu îi spun că este un stângist reprimat.

Probabil că nu sunt singurul, căci omul a simțit nevoia să explice, pe larg, de ce stânga și dreapta sunt concepte depășite. Are dreptate? Da și nu.

Stânga și dreapta sunt concepte nerealizate

Când nu am chef să insist asupra problemei stânga vs. dreapta spun doar atât: Blackwell Encyclopedia of Sociology nu are o definiție pentru stânga sau dreapta.

Mai pe lung, merită remarcat că nu a reușit nimeni să producă o definiție general acceptată a distincției și nici nu a fost dovedită posibilitatea acestei distincții. Mai mult, întrebări mult mai simple, cum ar fi dacă fascismul este pro- sau anti- modernitate nu au putut fi rezolvate definitiv. Asta ca săvedeți cât de greu este cu clasificarea ideolor.

Stânga și dreapta nu sunt definibile în mod clasic (gen proxim + diferență specifică). Ele sunt, mai degrabă, asemănări de familie.

Astfel, luând lucrurile la propriu, stânga și dreapta nu sunt depășite pentru că nu prea există într-un mod riguros. Dar, în ultimele decenii, termenii sunt chiar mai vagi decât altădată. Merită, deci, să ne uităm peste argumentele autorului.

Ce spune Grațian Mihăilescu

În mod tradițional există teme de stânga și teme de dreapta. Multe teme și preocupări ale stângii sunt astăzi asumate de dreapta. Dl Mihăilescu nu spune, doar, că s-a mutat granița între facțiuni ci observă, în mod corect, există o mare suprapunere. Această suprapunere i s epare suficientă că să putem spune că am depășit opoziția între stânga și dreapta.

Ce rămâne de făcut? Păi lăsăm experții în politici publice să abordeze rațional și pragmatic noile probleme definite prin consens, adică fostele probleme ale stângii.

„De ce cred că doctrinele politice de stânga şi drepata sunt depăşite? E simplu: din cauza dezvoltării care produce inegalitate. Termenul “inegalitate” este strâns legat de procesul de dezvoltare economică. Inegalitatea trebuie să fie privită atât ca o problemă economică cât şi ca o problemă socială şi politică. Inegalitatea poate fi observată prin analiza de distribuţie a veniturilor şi a efectelor sale asupra creşterii economice, a stabilităţii sociale. Sărăcia, creşterea economică si inegalitatea formează un triunghi, in concepţia lui François Bourguignon vice preşedinte al Băncii Mondiale, iar aceşti termeni interacţionează, influenţându-se reciproc.” (sursa).

Erori factuale

Există două probleme de fapt aici. Un este că inegalitatea nu crește. Cresc inegalitățile măsurate la nivel național (poate, discutabil) dar inegalitatea globală, ză inegalitate, nu crește, dimpotrivă. După cum putem vedea în acest filmuleț cu Hans Rossling.

A doua eroare este de a crede/sugera/ tolera ideea că scopul capitalismului este egalitatea. Scopul capitalismului, cel puțin în viziunea celor care îl apără este să producă cât mai multă bunăstare pentru cât mai multă lume. Că un apărător al capitalismului se poate simți bine argumentând că până și egalitatea crește poate fi adevărat. Dar asta este altă poveste.

Marea eroare de clasificare

Însă erorile de mai sus nu anulează neapărat întregul argument. Ce greșește în primul rând dl. Mihăilescu, în opinia mea, este de a discuta dihotomia dreapta-stânga în termeni de teme reprezentative.

Să luăm tema încălzirii globale. Ea „aparținea” stângii și „a invadat” și dreapta. Dar acesta este un progres de cunoaștere nu o mișcare ideologică. Pe măsură ce importanța problemei s-a disemninat, a devenit evident că ea este cât se poate de potrivită pentru intervenția statului până și în cel mai adânc liberalism. Este un bun public la fel ca apărarea sau drumurile. Ba chiar, pot exista miliții private sau drumuri cu vămi dar atmosferă privată încă nu s-a inventat. Deci încălzirea globală a devenit o temă transideologică.

Doar că soluțiile au rămas la fel de interpretabile ideologic. Pe stânga avem ideea că Statul trebuie să fie principalul actor în soluționarea problemei. Dacă Statul nu poate, stânga apelează la popor căruia îi cere o mai înaltă conștiință ecologică și îi propune o cumpătare auto-asumată. Într-o tipică viziune de stânga, niciodată nu poți fi destul de ecologist, ci întotdeauna trebuie să te străduiești mai mult și mai mult.

Pe dreapta avem ideea că decât să interzici, mai bine taxezi, ca să lași pieței posibilitatea să se regleze. Dealtfel, decât să taxezi e chiar mai bine permiți un trafic de drepturi de poluare care să asigure că poluează în principal industriile cu cea mai mare valoare adăugată. Tot pe la dreapta este, cumva, și optimismul tehnologic care spune că sunt posibile soluții de la geo-engineering la producție ieftină de curent electric din surse regenerabile.

Să ne uităm la altă problemă: ajutoarele internaționale. Abordarea clasică este de stânga: banii sunt convertiți în hrană, alimente, produse de bază și servicii prestate de ONGuri binevoitoare finanțate și controlate de state luminate. Această înțelepciune clasică este pusă în discuție de cei (cumva de dreapta) care spun că este mai rentabil să dai oamenilor bani direct în ideea că auto-gospodărirea și piețele locale vor furniza mai bine și mai ieftin ce este nevoie.

Apoi, sărăcia. Pentru stânga este o problemă de inegalitate, de unde și obsesia pentru indicele Gini. Stânga abuzează de Gini și acest lucru este cu atât mai relevant cu cât intelectualii de stânga par să știe, în medie, mai multă statistică decât cei de dreapta. Pentru dreapta, sărăcia este o problemă de subdezvoltare care poate fi rezolvată în bună măsură creând condițiile dezvoltării economice. Egalitatea reziduală poate fi, eventual, corectată prin măsuri de stat.

*

Vedem cu relativă ușurință asemănările de familie. Stânga: stat, conștiință colectivă, planificare apriori, suspiciune față de piețe. Dreapta: inițiativă individuală, piețe, cuantificare în monedă în loc de/ pe lângă planificare, auto-ajustare socială.

Dar  asemănările de familie nu sunt în definirea temelor. În bună măsură temele sunt date de realitate; orientarea ideologică se vede în soluțiile propuse.

Ceea ce Grațian Mihăilescu denumește depășirea opoziției stânga dreapta reflectă, cel mai probabil, o reacție personală dată de faptul că politicile publice se mișcă într-o anumită măsură spre stânga. Motivele sunt istorice: Occidentul este, astăzi, suficient de bogat ca să cheltuie și suficient de informat ca să planifice.

De aceea, argumente puternice în secolele 18-19 sunt, astăzi, slăbite. Pe vremuri, mâna invizibilă a lui Adam Smith suplinea un stat incapabil să înțeleagă progresul din jurul său. Astăzi intervenția satului poate fi mai informată. Și, chiar dacă nu e bine gândită, ne putem permite mai multe eșecuri.

Andrei Tiut