A privi îndelung ploaia curgând în tăcere pe ferestre și pe acoperișuri triste, nu tăcând, ci foșnind așa cum poate doar planetele foșnesc în rotirea lor nesfârșită în jurul unui astru de lumină, fie el soare sau altă stea, ascunsă acum sub cortina groasă de nori care plâng - și el stă la fereastră ascultând Brahms ori Schubert - prin stropi, uitând de privirea îndepărtată cu care stăteai rezemat de tocul unei uși, cu pipa în mâna stângă și cu piciorul drept sprijinit pe vârf, încrucișat peste cel stâng, ca și cum ai fi fost deopotrivă înăuntru și afară. Era vară și terminaseși de pictat pânza și te simțeai mulțumit știind că și tabloul acela se va așeza undeva, pe un perete, într-o casă oarecare unde rămânea ceva din tine, poate o rază de culoare a unui soare care atunci îți lumina din plin mâinile mânjite de vopsele, șorțul de la brâu și pipa mică, se vede bine fumul ei în fotografie, ridicându-se spre același cer. Lângă tine, pe pragul ușii, pisica stă leneșă cum numai pisicile pot fi în înțelepciunile lor tainice. Un paznic al tuturor intrărilor și ieșirilor tale, al plecărilor către locuințele care îți vor primi mereu imaginile imaginare pe care le zămislești. Restituiai lumii frumusețea primită și asta încă te bucura pe vremea când nu mai știi cine a făcut fotografia, aveai părul încă nealbit și barba la fel și simțeai că trăiești o bucurie a împrăștierii care semăna cu bucuria curată a ploii. Pe degetul de la mâna dreaptă e o mică verighetă de argint care sclipește, azi e mai lustruită de ani și o purtai la degetul drept pentru că cel stâng se subțiase după boala aceea și verigheta îți scăpa mereu, riscând să o pierzi; dacă te gândești bine, picturile sunt ferestre nezidite, posibile și câteodată vii, întocmai celei cu soare pe care ai desenat-o pe peretele dinspre nord, știind că acolo e o mare lipsă de soare și că ploaia de azi, cenușie și foșnind, își caută lumina în locul unde ai putea cel mai puțin să o găsești. Degetul drept era mai gros, toată palma dreaptă îți este mai mare decât stânga – de la tot felul de munci făcute îndeobște cu mâna dreaptă, căutând inconștient încă de pe atunci o niciodată cunoscută formă de dreptate. N-ai găsit-o, dreptatea asta, dar inelul a rămas acolo, pe același deget al mâinii tale drepte. Norii, desigur, ți-au dat cel mai mult de furcă, dar azi ei au culoarea sură – reușită sau nu, asta o vor spune alții – a bărbii și părului tău. E bine că fotografia are umbre, numai acolo poți descoperi tainele unui detaliu fixat în materia mereu în mișcare. Un punct, o mică pată albă și rotundă se află în fotografie deasupra capului tău și nu-ți amintești dacă era o rază sau un strop de apă căzând de pe streașina sub care era ușa ta, ușa memoriei în care te scufunzi ca pe un tărâm al uitării, către care se îndreaptă tot și toate. Pașaportul tău spre acolo e doar fotografia asta și de atunci a plouat peste ea și peste chipul tău cu muzică și tăcere, cu apa timpului, cu multe șoapte și gânduri. Fereastra dinspre nord, cu un soare imaginar și senin ți-a dăruit splendide insomnii, prilej de călătorii timpurii spre țara uitărilor. Cine a mai pomenit un soare la nord? Poate că ăsta ți-a fost cel mai nevinovat curaj și nu te mai gândești la asta, dar norii tăi, ei bine, norii tăi trec astăzi pe cer, trec spre un octombrie cu aer ocru. Ani și vârste care trec și trec și trec acolo, pe tărâmul straniu, posibile și vii înăuntru și în afară. În piept, același centru solar îți șoptește, foșnind și zbătându-se neliniștit ca un gălbenuș rotund într-un ou. Toate se rotesc în jur și în jurul tău plouă și toate curg. (Pisica, pe același prag al trecerilor, așteaptă, părând calmă și misterios indiferentă. Ochii îi strălucesc privind fereastra nordului și soarele de dincolo de geam, înțelegând cum niciun om nu ar putea înțelege jocul nevinovățiilor tale.) Apoi va veni un deosebit fel de frig, al tăcerilor desprinse din foșnete și din șoapte. Ploaia cade întotdeauna de sus, muzica ei îți va spune ceva despre odihnă, despre o formă de pulbere ce se va așeza ca o uitare peste toate fotografiile. E bine oare să simți greutatea luminii pe aripi, chiar dacă asta îți face zborul cu neputință?
Related Articles
Târziu, toamna, din tablourile pictorului de nori a început să plouă.
9MMRVU5YJ8YJ
