Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit. La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire. În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Nicolae Vogoride și falsificarea listelor electorale

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc. Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

București, 24 ianuarie: Vox Populi

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.

Alegerea de la București, nu a fost nici ea fără tulburări publice. Partida unionistă se ocupase asiduu cu propaganda pro-unire în rândul cetăţenilor bucureşteni, prin tineri ca Neculai Orăşeanu, Ioan G. Valentineanu şi Grigore Serurie. Astfel că, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, populaţia Bucureştiului înconjurase dealul Mitropoliei unde se afla sediul Adunării Elective care urma să aleagă domnul. Partida antiunionistă era divizată între susţinătorii lui Gheorghe Bibescu şi cei ai fratelui său Barbu Ştirbei, iar dintre cei trei caimacami, doi ca Emanoil Băleanu şi Ioan Manu erau conservatori, în timp ce al treilea, Ioan Alexandru Filipescu, simpatiza cu partida naţională. În timp ce lucrările Adunării Elective erau în plină desfăşurare, strada fierbea din cauza agitaţiei mulţimii bucureştene printre care aceeaşi masă de manevră folosită şi la 1848, (tăbăcarii, măcelarii înarmaţi cu cuţitele lor lungi, negustorii şi mahalagiii purtând ciomege groase şi cuţite) reprezenta „argumentul forte” în lupta de convingere sau mai bine zis de intimidare a membrilor Adunării. Tineretul studios era în minoritate. Timpul lui nu venise încă. Manifestanţii reuşiseră să pătrundă chiar până în curtea Adunării, huiduindu-i pe cei doi caimacami reacţionari.

«Să faci ca mâine pe uliţele Bucureştilor să curgă şiroaie de sânge ca să te ilustrezi»

Tensiunea ajunsese la culme, şi soldaţii garnizoanei Bucureşti conduşi de colonelul (ulterior general) Barbu Vlădoianu erau pregătiţi să tragă ori să şarjeze mulţimea. Aşadar Vlădoianu avea de ales: ori să asculte ordinele caimacamilor, hotărâţi să împiedice cu orice preţ alegerea lui Cuza, ori să refuze vărsarea de sânge, cu riscul unei acuzaţii de insubordonare. La patriotismul lui a făcut apel, în acele zile, Ion C. Brătianu. Şi iată cum povesteşte Brătianu, susţinător, la momentul acela, al lui Cuza (mai târziu unul dintre cei mai înverşunaţi adversari) această scenă, la 3 februarie 1869, într-un discurs la sala Slătineanu: „Ei, domnilor, ştiu că adversarii noştri vor zice că ei cunoşteau pe iubitul suveran, că se gândeau la dânsul până nu se născuse încă, precum au zis şi despre Cuza la 24 ianuarie, că tot dumnealor l-au născocit. Am însă aici pe d. general Vlădoianu şi pe colonelul Mavrocordat, care pot constata că încă cu două zile înainte, când am văzut că este peste putinţă să aducem pe adversarii noştri la cunoştinţă, eu cu d. general Vlădoianu, cu care nu vorbisem de 15 ani şi care se uita la mine, cum zice românul ca pe puşcă, fiindcă era în altă tabără am chemat pe d. Mavrocordat, amic al domnului Vlădoianu, l-am trimis la acesta să-i spună că în mâna lui stă soarta României, că-l facem răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a ţării. Şi peste o oră a venit d. Mavrocordat, la mine şi m-a dus la d. general Vlădoianu care comanda oştirea. Nişte oameni care în urmă au devenit amicii şi instrumentele lui Cuza, ziceau pe atunci generalului Vlădoianu: «Să faci ca mâine pe uliţele Bucureştilor să curgă şiroaie de sânge ca să te ilustrezi». Dar în inima d-lui Vlădoianu s-a deşteptat simţământul de român şi frica de Dumnezeu; când m-am dus acolo saloanele erau luminate şi toţi ofiţerii erau adunaţi să hotărască ce să facă a doua zi. Pe mine m-a băgat într-o odaie unde era întuneric şi mi-a zis: «Ce vreţi? Sunt gata să vă dau mâna, aveţi candidatul? Este Nicolae Golescu? – Nu! i-am răspuns –Atunci cine este? – „Domnul Moldovei! am adăugat…» Generalul Vlădoianu mi-a dat mâna pe viaţă şi pe moarte. Aceia care se laudă astăzi că ei au făcut pe 24 ianuarie, nici nu le veniseră în minte aceasta; ei se certau care să ia domnia, pe când generalul Vlădoianu şi cu mine o hotăram”.

Intrarea Domnului în Capitală

Încă înainte de sosirea lui Cuza în Bucureşti, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care deja îl aştepta aici, îi scria: „Situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit pe stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, cum n-au avut nici suveranii marilor state. […] Nu vă puteţi închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari pentru a vă primi în mod demn.”

În data de 12/24 februarie, numeroase grupuri se întindeau până dincolo de pădurea Băneasa şi de Otopeni, iar în oraş, Podul Mogoşoaiei se pregătea să-l primească pe domnul Unirii. Iată ce scria ziarul „Naţionalul” din ziua respectivă: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm  şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.”

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.

„Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine”

Dar tocmai aceste reforme aveau să-i grăbească sfârșitul. Mai ales reforma agrară din 1864, care i-a nemulţumit pe conservatori, apărători ai marii proprietăţi. Iar modul în care fusese aplicată (prin așa-zisa lovitură de stat din 2 mai 1864 şi dizolvarea vechii Adunări legislative, unde majoritatea era conservatoare) i-a revoltat și pe liberali. Cu toții au hotărât să-l detroneze, construind acel plan diabolic ce avea să fie stigmatizat de istorie cu denumirea de „monstruoasa coaliție”. La 11 februarie 1866 s-a organizat în București, la casa lui C. A. Rosetti, o recepție care a durat toată noaptea. Prefectul Poliției Capitalei, Beldiman, a fost antrenat la un joc de cărţi şi lăsat să câştige spre a i se distrage atenţia. Mult după miezul nopţii, trupele din Regimentul 7 de linie și două baterii de artilerie s-au îndreaptat spre palat unde garda, cumpărată de complotişti și comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Soldaților credincioși lui Cuza, care nu cunoșteau scopul acestei manevre, li s-a spus că «Doamna a născut un prinţ». Un grup de ofiţeri şi de civili au intrat în clădire, au ajuns la uşa încăperii în care dormea Cuza, au forţat-o şi au pătruns înăuntru. Domnitorul nu s-a opus, deşi avea pistoalele la îndemână, şi când grupul de ofiţeri, cu revolvere în mâini, i-au cerut să abdice, prezentându-i documentul respectiv, el l-a iscălit, pe spatele unuia dintre complotişti. Acest decret avea următorul cuprins:

 „Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun astazi 11/23 fevruarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţi domneşti şi a ministerului ales de popor”. În momentul când a plecat de la Cotroceni, tot noaptea – era de faţă locotenenţa domnească şi întreg guvernul – Cuza a găsit, în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” şi a încheiat prin cuvintele: „Să trăiască România!”.

După abdicarea din 1866, Alexandru Ioan Cuza a luat calea exilului. Inițial a locuit la Paris din aprilie 1866 sub numele de Alexandru Adam. În septembrie 1867, s-a mutat la Oberdöbling, lângă Viena. Pe 21 mai 1870, fostul domnitor vindea casa din Austria și, la prescripțiile medicului, pleacă în Italia. Revine însă în Austria, la Heidelberg, în 1873 unde, la 15 mai, încetează din viață răpus de cancer. Trupul îmbălsămat i-a fost adus în țară, la Ruginoasa, fiind înmormântat, în cadrul unei ceremonii fastuoase, la 29 mai 1873. S-au tras 21 de salve de tun. La căpătâiul său se aflau mari politicieni precum: Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri. Înmormântarea a fost una deosebită, pentru un om care fusese iubit, hulit și apoi regretat. În curtea bisericii s-a ridicat o tribună de la care s-au citit numeroase discursuri. Mihail Kogălniceanu a rostit atunci o frază memorabilă, care decriptează întregul destin zbuciumat al ultimului voievod român: „Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea”.