Cea mai veche referire literară cu privire la identitatea unui zeu al strămoşilor noştri datează de două milenii şi jumătate, însă potrivit unor istorici, indicii despre practicile religioase ale triburilor care au populat în Antichitate ţinuturile României sunt mult mai vechi, iar Zamolxis a fost doar un nume de alint 

 Primul document literar despre zeii veneraţi de locuitorii antici din actualele ţinuturi ale României datează din secolul V î. Hr. Sunt scrierile lui Herodot, istoricul elen care a oferit informaţii despre Zamolxis, principala zeitate a strămoşilor noştri, despre modul în care îi erau aduse sacrificii şi despre învăţăturile pe care geţii le primeau de la el.

 „Zamolxis era zeul htonian al geto-dacilor, al cărui nume Zamol- se înrudeşte cu Semele, zeiţa traco-elenă a Pământului şi cu Zemeluks, zeu chtonian al vechilor lituanieni. Numele zeului se regăseşte în substantivele comune din mai multe limbi indo-europene, precum vechiul slav zemlea, cu sensul de pământ, de ţară. Ulterior, Zamolxis, în concurenţă cu zeul uranian Gebeleisis, devine un zeu celest căruia geto-dacii îi trimiteau, o dată la patru ani, un sol aruncat în sus ca să cadă în suliţele de lemn”, informa profesorul Ion Ghinoiu, autorul Dicţionarului de Mitologie română (Editura Univers enciclopedic gold - 2013). 

 Zamolxis ar fi fost cel care i-a învăţat pe geţi despre nemurirea sufletului şi fie convinşi că dacă vor muri se vor duce într-o lume mai bună. „Ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis, care după ce a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care-i primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi, niciunul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile (Herodot, Istorii)”,  dar şi alţi autori din Antichitate l-au menţionat pe Zamolxis, ca zeu sau semizeu al geţilor. 

„Lucian ne spune că tracii jertfesc lui Zalmoxis fără să pomenească de vreo altă zeitate care să le fi coordonat viaţa strămoşilor noştri, tracilor, cum îi numeşte el. Clemens din Alexandria ne spune şi el despre existenţa lui Zalmoxis ca divinitate a geto-dacilor, însă el spunând că este doar un semizeu adică, mai mult un zeu local decât un zeu care să stăpânească peste toate ţinuturile geto-dacilor. Strabon ne spune că Zamolxis s-a făcut mai întâi preot al zeului celui mai slăvit la ei, el fiind mai întâi slujitor abia după o vreme el primind numele de zeu, fiind cinstit de daci ca atare”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul Spiritualitatea Geto-Dacilor (Editura Albatros, Bucuresti, 1986).

Ce însemna Zamolxis. Mărturii scrise de la geto-daci despre religia lor nu au fost păstrate, iar descoperirile arheologice nu aduc suficiente elemente pentru reconstituirea acesteia, afirma Ion Horaţiu Crişan. 

Totuşi, de-a lungul timpului, istorici renumiţi au încercat să dezlege misterul originii lui Zamolxis în credinţele popoarelor antice. Unul dintre ei a fost Nicolae Densuşianu, cel care îl asocia pe Zamolxis cu zeul Saturn, venerat din cele mai vechi timpuri, sub diverse nume, în Europa, Africa de Nord şi Orient. „Saturn reprezenta în epoca preistorică nu numai personificarea puterei divine a Cerului, dar era adorat totodată şi ca o divinitate chtonică, fiind domnul lumii subterane. 

Din punctul de vedere al etimologiei, cuvântul Zalmoxis în limba Dacilor nu însemna altceva decât Zeul – moş”, afirma Nicolae Densuşianu, autorul Daciei Preistorice. Lui Saturn, dar şi altor zeităţi, populaţiile din Epoca de piatră le-ar fi sculptat în stâncă monumente gigantice pe culmile Carpaţilor, afirma Densuşianu.

 Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan marele zeu al dacilor era reprezentat de un personaj masculin, în două ipostaze: aşezat pe un tron sau călare, îmbrăcat în armură. Nu se cunoştea numele zeităţii, însă istoricul releva indiciile care ajutau la identificarea lui. „În ajutor ne stau atributele: vulturul şi şarpele, ştiut fiind că vulturul este simbolul puterii cereşti care-l însoţeşte pe Zeus ori pe Jupiter, iar şarpele reprezintă simbolul chtonian (pământesc). Deci este vorba de un zeu suprem stăpân atât al cerului cât şi al pământului. 

Geto-dacii au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn ce ţine în cioc un peşte şi în gheare un animal, ce pare a fi un iepure, prezent pe obrăzarul drept al coifului de la Peretu, pe unul dintre pocalele de la Agighiol, pe coiful din Muzeul de Istoria artei din Detroit şi pe pocalul păstrat în Metropolitan Museum din New York, ultimele două fiind descoperite în zona Porţilor de fier”, scria I. H. Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986). 

Misterul religiei geto-dacice nu va fi dezlegat niciodată, fiind un lucru foarte complicat, şi lipsit de prea multe şi certe informaţii cu privire la el, afirma Ion Horaţiu Crişan. „Omul modern trebuie să facă doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci, fără să impună o anumită opinie, cel puţin atâta timp cât nu se găsesc alte informaţii certe sau descoperiri arheologice cu adevărat grăitoare cu privire la caracterul ei”, completa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986)

adevarul.ro