Cum au căzut blocurile
Peste chipul meu- asfalt...Nu pot să-mi imaginez
Spaima ochilor mei
Sărăciți de toate grafitti-urile
Scrise în lipsă de cerneală.
Oamenii sunt ciudați.
Trec pe lângă ruine
Fără să le-ntrebe
Dacă le e bine,
Fără să dea de pomană
Vreo mână care să construiască
Un suflet de piatră suprem.
Cum a rezistat inima mea
Atâtor cutremure calde...
Chiar nu pot să înțeleg
Cum n-a pocnit în mijlocul străzii,
Cum n-a curățat cu sângel ei rece,
Mizeria orașului plumb.
Ingrata mea inimă
E o lașă sub acoperire,
Care întinde steagurile curajului
Peste zgârie nori
și șoptește plămânilor:
respirați,
curaj,
inspirați,
curaj,
încă mai e o speranță,
încă nu s-au sfârșit cutremurele,
mai e puțin
și vom face dragoste pe străzi,
eliberați de un corp
care nu se lasă strivit,
nici de blocuri,
nici de plumb.
