O vioară venerabilă ascunde o mulțime de secrete și de povești pe care numai talentul viu le poate scoate la iveală. Vorbim despre o vioară Stradivarius și despre cel mai talentat violonist al momentului, Alexandru Tomescu – singurul care a avut curajul să se întreacă pe sine pentru a fi în posesia ei o vreme. Pentru mine, Alexandru Tomescu e OMUL cu VIOARA.

Printre multele proiecte de care se ocupă, printre concerte și vise pe care se străduie să le și împlinească, e dificil să-l găsești pe Alexandru Tomescu într-o clipă de respiro sau într-un moment liber. Dar, dacă te înfășori cu o nerăbdare cuminte și nu-ți pierzi speranța, ai șansa să afli o mulțime de lucruri noi, mărturisite chiar de el. Și, iată că, acum când a început și Festivalul Enescu (o coincidență plăcută, nu-i așa?), vă pot pune la dispoziție unul din cele mai frumoase interviuri pe care le-am luat vreodată.

Carmen Eberhat: Mai e relativ puțin (un an și câteva luni) și trebuie să înapoiezi Stradivarius-ul… Cum a fost experiența aceasta? Cum ai descrie anii care au trecut de când ai primit-o și ceți mai propui să faci până se încheie perioada? Alexandru Tomescu:

Într-adevăr timpul a trecut foarte repede; nici nu știu când au trecut acești primi patru ani cu vioara Stradivarius. A fost și este o perioadă de activitate extrem de intensă – foarte multe concerte, înregistrări, turnee… A fost o descoperire reciprocă – descoperind vioara m-am regăsit pe mine, ca violonist mai bun, mai dinamic, mai îndrăzneț. Pare un lucru intimidant să ții în mână o parte a patrimoniului României, dar, când realizezi că de fapt este un instrument extraordinar, lucrurile se schimbă. Foarte multă lume nu poate trece de acest prim prag al vizibilității viorii: este foarte scumpă, foarte prețioasă, unică în România. Pentru mine este un instrument cu capacități ieșite din comun ce îmi deschide mie și celor care mă ascultă porți nebănuite. Pâna la încheierea termenului (27 noiembrie 2012) mai am încă multe proiecte în minte; sper să reușesc să le materializez pe toate: un ultim turneu cu vioara Stradivarius prin țară, concerte în străinătate, apariții discografice speciale – îmi doresc să las o amintire cât mai marcantă în inimile melomanilor.

Ai făcut muzică de mic. Știu ce înseamnă școala de muzică (îmi amintesc că am început cu vioara, dar profesoara îmi înțepa degetul mic cu un bold, pentu că nu-l țineam corect pe arcuș, ci în aer; poate de aceea pianul mă atrage mai mult… și totuși…concertul meu preferat din Bach este unul pentru oboi și orchestră de coarde) și mai știu că de regulă copiii nu pot învăța cu părinții. Tu cum ai reușit să împaci orele asidue de studiu cu joaca, cu faptul că mama era mama și în același timp profesoara?

Muzica a fost dintotdeauna în jurul meu; lucru normal, atunci când te naști într-o familie de muzicieni. Am văzut însă cele mai diverse finalități în astfel de cazuri: fie copiii deveneau muzicieni extrem de talentați, fie ajungeau să deteste muzica!

Ai știut din start că vioara e aleasa? Sau ea te-a ales pe tine? Ori părinții…

Vioara m-a atras de la bun început; era pur și simplu cea mai grozavă jucărie. Trebuia s-o am neapărat. Într-un final i-am convins pe părinții mei că, în loc de doctor sau avocat, vreau să mă fac violonist! Niciodată nu am fost forțat sau pedepsit să studiez, așa cum citim de multe ori în biografiile romantice ale lui Paganini. Mie pur și simplu mi-a plăcut să cânt la vioară și îmi place din ce în ce mai mult! Este atât de simplu!

Știi să cânți și la alte instrumente?

Îmi place mult să cânt la pian și la orgă – sunt instrumente ce-ți oferă o bogăție de sunete altminteri greu accesibile viorii. Am avut la un moment dat o studentă ce cânta la violă – am descoperit atunci cu mare plăcere un instrument mai apropiat de violoncel, ca timbru, decât de vioară.

Ce ai fi făcut dacă nu ai fi avut – să zicem – ureche muzicală? Ce pasiuni mai ai sau spre ce crezi că te-ai fi îndreptat?

Îmi place să cred că am urechi muzicale, nu doar una singură. Serios vorbind, sunt o mulțime de alte domenii care m-au atras și mă atrag în continuare. Asia este una dintre pasiunile mele de foarte mulți ani. După ce am învățat singur limba coreeană, am început, cam timid – din cauza lipsei timpului, studiul limbii chineze. Este o cu totul altă lume acolo, un alt mod de a gândi și de a privi lumea – o experiență fascinantă. Dincolo de exotismul acestor culturi, respectul de care se bucură muzica clasică la ei este cu mult peste ceea ce trăim noi aici, în Europa. Îmi place să fac fotografii, am avut la un moment dat propriul laborator foto în mansarda bunicii mele, îmi plac evadările în natură, matematica, literatura, chirurgia – cred că m-ar fi pasionat în mod deosebit.

Dar, dincolo de toate acestea, marea pasiune a vieții mele este muzica. Sunt convins că, dacă prin cine știe ce întamplare sau concurs de împrejurări aș fi devenit fotograf sau medic ori explorator, în cele din urmă tot la muzică aș fi ajuns.

Pe câte viori ai cântat până acum și câte au fost ale tale?

Sincer să fiu, nu le-am numărat. La început, orice copil cântă pe un instrument mai mic, adaptat dimensiunilor sale (vioara 1/4, 1/2, 3/4, 7/8 etc.) Am rămas, într-un fel, atașat de fiecare dintre viorile care mi-au trecut prin mână. De exemplu, vioara Benjamin Patocka, pe care am găsit-o într-un magazin de vechituri în Praga, în anii 90, mi-a fost cel mai de încredere partener pe scena de concurs – le-am câștigat pe toate, câtă vreme am cântat pe această vioară. Am schimbat-o însă, la un moment dat, cu o vioară mai bună. Mi-ar plăcea la un moment dat să o încredințez unui tânăr violonist, în speranța că îi va purta cel puțin tot atât de mult noroc.

Posesia unei viori este o iluzie a noastră, a oamenilor. Indiferent cât de mult am trăi, noi suntem mai degrabă trecători prin viața multicentenară a viorilor. În ziua de astăzi viorile construite de marii maeștri italieni au atins prețuri exorbitante, ce le fac practic inaccesibile muzicienilor. Nu simt nevoia să fiu eu însumi proprietarul viorii pe care cânt, fiindcă îmi dau seama că această legătură este totuși vremelnică. Mult mai longevivă este muzica ce rezultă din această întâlnire.

Ai avut turnee pentru copiii cu dizabilități (nevăzători ori hipoacuzici), apoi turneul Paganini… De ce tocmai Paganini? Cum ți-a venit ideea sau de la ce a pornit?

Vine un moment în viața de muzician în care simți că e timpul pentru proiectele mari, pentru proiectele îndrăznețe. Integrala capriciilor de Paganini este fără îndoială printre cele mai dificile alegeri pentru un violonist. Mi-a plăcut foarte mult provocarea, aparenta lor inaccesibilitate. Am vrut să văd dacă pot face mai mult. Nu a fost deloc ușor, dar rezultatul a întrecut cele mai optimiste așteptări. Practic, în tot turneul sălile au fost arhipline, nu se mai găsea nici un singur bilet! În mai multe orașe am reluat spectacolul, de fiecare dată cu casa închisă. Cred că foarte importantă a fost abordarea nonconformistă a fenomenului muzical: nu m-am limitat la a prezenta capriciile, am dorit să ofer publicului o experiență mult mai intensă, adăugând dimensiunii auditive pe cea vizuală. Toate concertele au fost însoțite de proiecții video, realizate de adevărați artiști – cei de la Quartz Media. A fost foarte mult de muncă, multe momente dificile, dar acum, privind în urmă, pot spune fără îndoială că a meritat. Pentru a păstra în amintirea melomanilor tot acest proiect, acum, în toamnă, în cadrul festivalului George Enescu, voi lansa primul meu DVD care va cuprinde cele 24 de capricii de Paganini, plus imagini noi și surprinzătoare. Titlul DVD-ului spune totul: „Alexandru Tomescu 24/24”. Acesta este gradul de implicare pe care îl presupune această integrală. Nu doar de la artist, ci și de la ascultător.

Lumea te știe mai degrabă după momentul Stradivarius. Tu însă cânți de mult… O vioară celebră a ales pe cine să facă (și mai) celebru… Te-ai gândit vreodată de ce ai fost singurul?

Concursul pentru acordarea viorii a fost mult mai dificil pentru mine, singurul candidat. Imaginați-vă cum e să pierzi un concurs în competiție directă cu alți candidați și cum e să-l pierzi de unul singur… A fost poate cel mai dificil concurs la care am participat și m-am bucurat din toată inima că juriul m-a desemnat în unanimitate câștigător. Mi-e greu să-mi explic de ce nu s-au înscris alți violoniști. Cum să reziști farmecului unei viori Stradivarius? Eu m-am înscris în ultima zi, deci nu s-ar putea spune că prezența mea pe lista de candidați ar fi intimidat pe cineva. Sper că la concursul din 2012 vor fi mai mulți concurenți!

Uneori sălile de concerte sunt cam scorțoase. Prea mult negru, prea mult fard, prea multe fețe lungi, chiar când toate biletele sunt „sold out” din start… Nu te tentează să dai mai multe concerte în aer liber? Te-ai gândit cum să-i atragi și pe tineri și foarte tineri să te asculte? Știu că ai dat o dată un concert la metrou…

Am cântat într-o mulțime de locuri neconvenționale, nu din dorința de a șoca, ci pentru a transmite un mesaj. La metrou am cântat pentru a strânge primii bani pentru campania pentru nevăzători. Doream să le arăt celor care treceau și vedeau că nu știau ce văd. Trebuie să vezi și cu inima.

În strada Visarion, am cântat în fața unei case ce era (și este!) pe punctul de a se dărâma. Am cântat în pădurea de stejari seculari de la Orheiul Bistriței, la Vama Veche la Șoni, pe soclul statuii lui Lenin… Cred că problema vine în principal nu de la locul în sine, ci de la atitudinea muzicienilor de pe scenă; de cele mai multe ori, mult prea scorțoasă. Stă în puterea noastră să metamorfozăm orice spațiu în care cântăm. Muzica clasică va supraviețui dacă muzicienii înșiși vor înțelege că trebuie să îndrăznească să facă primul pas către public.

Ce ai recomanda unui puștan care nu a ascultat niciodată muzică clasică? Cu ce ai începe? Ce crezi că l-ar atrage?

Mai întâi l-aș ruga să se uite în galeria de mp3-uri de pe telefonul mobil. Sigur va găsi acolo un fragment dintr-un anotimp de Vivaldi sau dintr-o miniatură de Bach. Muzica clasică este mai aproape de noi decât am crede! Recent deschideam o partitură nouă – Nocturna de Schubert. Spre surprinderea mea, o cunoșteam deja dintr-unul din cântecele Nanei Mouskouri! Piesa era preluată și prelucrată integral. Primul contact al unui tânăr cu muzica clasică este esențial și crucial. Dacă se petrece pe picior greșit, atunci totul a fost ratat. Din această cauză nu sunt un mare fan al concertelor educative în care copiilor li se vorbește în jargonul muzical. Un concert educativ reușit trebuie să fie interactiv, viu, deschis la nou. La Paris, la un concert educativ, am văzut cum dirijorul a invitat un copil de 10-11 ani din sală, i-a pus bagheta în mână și l-a lăsat să dirijeze orchestra! Nu vă puteți imagina bucuria și extazul care puseseră stăpânire pe el!

Crezi că se poate scoate în stradă muzica pe care o cânți?

Muzica clasică este la ea acasă oriunde există cineva care s-o cânte și altcineva care s-o asculte. Din relația aceasta muzician – ascultător se naște spațiul sălii de concert, sub orice formă ar fi el. Semnificația unui spațiu o dăm noi, nu decorațiunile sau cărămizile.

M-am gândit cum ar fi să-mi dăruiască cineva un diamant pentru care aș avea nevoie de gărzi de corp. Aș simți că el valorează mai mult decât mine și m-aș simți pusă în umbră. Dar… o vioară are suflet, un diamant- nu. Să fie atât de ușor? Mă îndoiesc. Știu că Stradivarius-ul are gărzi de corp…. și mă gândesc: ea are, tu – nu? Nu te simți niciodată ciudat din pricina asta? Tu ai – de exemplu – asigurare de viață

Am fost însoțit în ultimii ani în turneele Stradivarius (și nu numai) de cei de la Securitas. O echipă de adevărați profesioniști, niște oameni care mi-au devenit prieteni odată cu trecerea timpului. Ceea ce m-a impresionat la ei este că au devenit fini cunoscători într-ale muzicii! În clipa în care sesizezi diferențe imperceptibile de la o seară la alta, în clipa în care ajungi să fredonezi un capriciu de Paganini – devii un alt om! La început era puțin ciudat, recunosc, să fiu însoțit de toți acești oameni pe care nu-i cunoșteam. Am învățat însă să-i cunosc, să le ascult istoriile și să legăm prietenii de durată. Ei sunt acolo pentru a proteja patrimoniul național al României și acesta este lucrul cel mai important. Am asigurare de viață, am încheiat-o înainte de a fi primit vioara.

Gărzile de corp te însoțesc numai când ești în turneu, când te deplasezi cu vioara, iar tu ai acces la instrument numai cu program clar stabilit pentru studiu și repetiții și pentru concerte?

Vioara este depozitată în permanență într-un seif păzit, iar atunci când o scot pentru un concert sau turneu este păzită. Am însă acces la vioară pentru studiu 24/24.

Ce ți-ar plăcea să cânți, dar simți că încă nu ai făcut-o pe măsura talentului tău?

Am în minte o variantă ideală pentru fiecare piesă pe care o am în repertoriu. Încerc mereu să mă apropii de această variantă ideală și, poate, intangibilă. În muzică nu cred că ajungi vreodată la rezultate definitive și indiscutabile; din contră, există o căutare și o experimentare continuă.

Ai în curând 35 de ani. Cum se împacă viața de artist cu viața personală?

Cred că se împacă bine! Am norocul să am alături de mine oameni extraordinari, care mă înțeleg și mă sprijină oricând. N-aș vrea să spun mai multe, deoarece cred că viața personală e bine să rămână personală.

Cânți pentru copii, deci probabil că-ți plac… Te gândești la vreun copil al tău? Ți-ai proiectat viitorul și-n sensul ăsta?

Copiii sunt viitorul, asta este foarte clar pentru mine. Copiilor întotdeauna lea plăcut muzica, au o curiozitate și o deschidere pe care noi, adulții, le-am pierdut, poate, pe parcurs. Sunt sigur că, la un moment dat, voi avea un copil al meu, mai bine zis – al meu și al iubitei mele!

Te-ai gândit vreodată să pleci definitiv din România?

Cu toții cred că ne punem această problemă, măcar o dată pe zi. Din fericire găsesc însă, de fiecare dată, contraargumente pentru a rămâne în România și a continua proiectele pe care le-am început. Sunt atâtea lucruri de făcut aici! România este un concept abstract, oamenii care o locuiesc – nu! Pentru ei merită să îmi utilizez toate energiile pentru a le face viața mai frumoasă și, poate, mai luminoasă.

Care este cea mai frumoasă amintire de până acum din concertele tale?

La Brad, într-unul din turneele naționale, un domn vine la mine după concert și-mi spune: „Vă mulțumesc pentru această oră de muzică! Am așteptat 30 de ani un astfel de moment!”

Cât îți ia să intri în „lumea muzicii”, să te transpui, din momentul în care ai pus vioara sub bărbie? Ai și momente în care nu-ți iese, în care simți că tehnic e OK, dar nu ai dat tot ce aveai de dat?

Intrarea în „lumea muzicii” poate presupune puțin timp; nu se oferă instantaneu. Intrăm acolo împreună, interpretul și cei care ascultă. Ceea ce e fascinant este că fiecare intră în felul său propriu, iar ceea ce unește toate aceste experiențe individuale, diferite este muzica. Ea este aceea care dă tonul stării de spirit în care vrem să ajungem. Și, ca orice lucru bun, cere puțin răgaz și puțină răbdare. De ambele părți! Această stare de inspirație a artistului trebuie să vină la oră fixă: ora la care e programat concertul. Cât îi invidiez pe pictori sau scriitori – ei pot crea atunci când îi vizitează muzele! Artiștii interpreți trebuie însă să-și educe inspirația, să o ademenească exact la ora concertului. Pe nimeni nu interesează că la două ore dupa concert ție ți-a venit inspirația. Când ești în fața publicului, trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine.

Și cum e publicul – de la o seară la alta sau de la un oraș la altul? Există diferențe vizibile? Le simți?

Publicul este același și mereu altul! Îl simt de cum intru pe scenă; dacă e vorba de nerăbdare, de entuziasm, de plictiseală sau chiar de ostilitate. Muzica are puterea de a atinge sufletele ascultătorilor și de a-i face mai buni.

Ce urmează, pe termen scurt, după Paganini?

Foarte multe proiecte: acum – Festivalul Enescu, cu trei apariții: pe 4 septembrie, debutul bucureștean al Trio STRAD, pe 12 septembrie lansarea primului meu DVD cu cele 24 de capricii de Paganini, pe 18 septembrie, recital cu cvartetul Voces și Horia Mihail; între timp – un turneu în Coreea de Sud cu Trio STRAD, apoi, în octombrie, o serie de recitaluri în țară și la București; în noiembrie – un turneu în Noua Zeelandă; noiembrie – decembrie: primul turneu al Trio STRAD în România…

Mult succes! Eu abia aștept să cumpăr albumul, să mă pot bucura de Alexandru Tomescu 24/24.

*

Ca să fiți la curent cu capriciile lui, accesați:

Page 22/31

https://www.facebook.com/AlexandruTomescuOficial, unde puteți afla poveștile capriciilor.

Vă puteți împrieteni cu Alexandru Tomescu și intrând pe site-ul lui:

www.alexandrutomescu.com

*

OMUL cu VIOARA. Două suflete. Așa-i?