Pierdut, se prabusi pe spate, lasand laptopul sa alunece in pat. Avea nevoie sa-si adune gandurile, sa se detaseze putin.
Privi cateva secunde tavanul, in timp ce sute de ganduri alergau rebele prin mintea lui.
Poate era mai bine sa renunte.
La scris, la ea, la toate incercarile lui nereusite de a se apropia de femeia ce a iubit-o intreaga viata.
Zambi.
In nebunia si haosul acela, pentru cateva secunde, prin fata ochilor ii trecu cateva cadre dintr-un film pe care l-a vazut cu mult timp in urma.
Groundhog Day- Ziua cartitei.
Isi amintea incercarile repatate a tipului de a schimba ceva, de a evada, de a seduce femeia de care era indragostit si totul i se parea atat de familiar.

27 de ani si atatea incercari de a schimba ceva.
Intotdeauna a altuia, niciodata a lui, intotdeauna irosindu-si putinele sanse ce le avea. De fiecare data sfarsitul acelasi.
Zambi nervos.
Cum s-a jucat cu el destinul.
Prea bun pentru a face rau unui prieten, prea bun sa raneasca un copil, un alt barbat. Un scenariu ce s-a repetat la nesfarsit, cu el acceptand sa piarda totul  pentru a nu rani pe cineva.
Stia din clipa in care ea i-a soptit ca il iubeste, ca nu va avea puterea sa raneasca pe nimeni.
Dar a acceptat pentru ca o adora prea mult, prea tare.
Pentru o clipa a sperat ca impreuna, cu multa rabdare, vor face ca finalul sa fie altfel.
Rabdare. Cine are asa ceva.
Daca ar fi avut puterea sa-i pese doar de el, doar de ei.
Dar ar mai fi fost el?

Privi ecranul telefonul.
Poza ei ii zambea complice de dincolo de sticla.
Trecuse mai bine de 3 ore de cand incerca sa-i scrie un mesaj. Scria, stergea, schimba cuvinte, fraze ca apoi sa stearga totul epuizat.
Ce sa scrie? Oricum nu mai conta.
Poate ca T avea dreptate.
Era prea departe acum pentru al intelege. Iar el tinea prea mult la ea pentru a tipa. In aceasta zi a cartitei, care se repeta la nesfarsit, ea era ultimul lucru caruia ar fi putut sa-i faca rau.
O iubea prea mult.
Pierduta, ranita si neinteleasa de cei apropiati, stia ca povestea ei se repeta de fiecare data  dar in alt scenariu. Nimic nu era nou, doar unele detalii se schimbau.
Iar el nici atunci, nici acum nu a putut sa faca nimic.

Statea cu ochii pironiti in tavan privind spre nicaieri.
Chipul ei perfect ii mangaia gandurile.
Ii lipsea, asa cum i-a lipsit in fiecare clipa din ultimi zeci de ani.Ii lipsea ceva ce nu a avut cu adevarat niciodata.
Poate ca ar fi trebuit sa plece. Spre nicaieri.
Sa alerge nebun ascunzandu-se de el insusi.
Dar ea? Ce se va intampla cu ea?
Ce se va intampla cu ranile ei cicatrizate?
Cum poti lasa singur pe cineva pe care il iubesti atat de mult?
A naibi cartita.