Senzatia de rau imi strabatea fiecare celula din corp. Nu stiu daca era de la altitudine sau de la mancarea servita dimineata la hotel, dar intreg drumul cu microbuzul parea un supliciu ingrozitor.
Ana era toata un zambet. Ma tachina, asa cum doar ea stie sa o faca, intepandu-ma ca prea bag in seama totul si ca daca mor e spre binele meu pentru ca la inaltimea la care suntem ajung mai repede la Dumnezeu .:))

Se vedea pe chipul ei ca era fericita. Calatoria aceasta in Tibet a fost un vis comun ce l-am facut sa devina realitate cu multe peripetii.
Vizele, destul de greu de obtinut, zborul cu avionul, efortul la care este supus organismul la cei 5000 de metri unde eram noi, toate au fost piedici peste care am trecut.
Ea zambind ca o tacanita si glumind tot timpul, eu inca incercand sa ma acomodez cu altitudinea, hrana.
Atunci cand am plecat din tara ma asteptam ca Ana sa aiva probleme cu respiratia, cumparasem in drum doua butelii de oxigen, dar straniu ea parea ca se simte ca peste in apa.

Ne-am cazat in Lhasa, intr-un cartier ce imbina spiritul mercantil cu cel religios, aproape de templul Jokhang. Un hotel de trei stele, simplu, extrem de traditionalist pe care Ana l-a ales dorind sa ne rupem de tot ce inseamna viata moderna. Nu aveam telefoanele cu noi, doar ceva haine de schimb si un aparat de fotografiat.

Cand m-am trezit dimineata, Ana era undeva pe geam, privind rasaritul. Acolo, la 5000 de metri, totul parea altfel decat ne asteptam noi.
Incredibil de frumos.
Parul ei saten inchis, scaldat in razele soarelui, capatase o nuanta nepamanteana. Ii priveam chipul linistit, era pierduta cu totul in gandurile ei, in frumusetea acelui peisaj, iar eu nu stiam daca sa ma apropii de ea, sa rup acea vraja sau sa o las sa viseze in continuare.
M-a simtit.
S-a intors spre mine si mi-a soptit cu o voce pierduta:
-As vrea sa nu mai plecam niciodata de aici. Priveste soarele, zanule. Priveste cum mangaie crestele. Suntem atat de aproape de stele. Este atat de multa liniste. Aici. In sufletul meu. Multumesc, Allan. Totul este un vis.

Am cautat in rucsac sa iau inca o pastila de greata.
Nu, nu eram ok deloc.
Ana era pierduta cu ochii pe geam, fascinata de peisajul incredibil ce-i mangaia privirea. Undeva prin parbrizul murdar al microbuzului se distingea silueta templului
Ganden, locul spre care ne intreptam, o bijuterie a arhitecturii tibetane.
Construit sus pe un deal, templul se descoperea privirii pe masura  ce urcai soseaua. Stiam ca aceasta manastire apartine de ordinul Gelugpa al carui lider este Dalai Lama.
Istoria acestui loc era fascinanta.
Se spune ca aici se aflau ramasitele lui Tsongkhapa, fondatorul ordinului Gelugpa si marele reformator al Tibetului. In 1965, cand garzile rosii au cucerit si distrus manastirea, chörten-ul cu ramasitele lui Tsonghapa a fost spart, iar spre surprinderea generala, trupul lui era perfect conservat ca si cum ar fi trait, desi murise de 550 de ani. In ciuda minunii, garzile rosii i-au distrus corpul, doar cateva fragmente din craniu fiind salvate de un calugar curajos. Astazi, aceste fragmente se odihnesc in noul chörten al lui Tsongkhapa.

Ana imi povestea toate astea in timp ce ne indreptam spre templu.
Intotdeauna Ana a fost un ghid desavarsit. Obisnuia ca inainte de fiecare calatorie sa citeasca mult, sa se documenteze despre locurile unde urma sa mergem. Era atat de incantatoare cand gesticula si povestea cu pasiune detalii despre trecutul acelor locuri.
Pentru Ana calatoria era mai mult decat un mod de a ne petrece vacantele. Iubea sa descopere locuri noi, oameni noi, adora sa se contopeasca cu o parte din istoria acelor locuri.

Cele trei saptamani pe care urma sa le petrecem in Tibet se anuntau o experienta captivanta. Daca reuseam sa scap si de raul acesta de altitudine poate as fi reusit sa ma bucur si eu asa cum facea Ana.
Topaia ca o caprita, fericita si rosie la fata, facand poza dupa poza.
-Uite zanule, daca mori, pot sa iau un calugar din acesta de aici acasa. Oricum sunt mai draguti ca tine si nu sunt asa sensibili.
Ii placea sa ma tachineze, dar este felul care m-a facut sa ma indragostesc atat de tare de aceasta femeie minunata.
Respiram greu, dar in sufletul meu eram atat de fericit si eu.
Inca de adolescent am iubit aceasta cultura. Am visat sa ajung pe aceste locuri. Acum, alaturi de o femeie incantatoare, toate visele mele se implinisera.

Incaltata in sandalele acelea hilare, pe care Ana le cumparase dintr-un bazar, privind indragostita iremediabil de crestele muntilor, frumoasa mea partenera evadase de ceva timp din realitate. Toate probleme de acasa, tot trecutul ei arid si plin de rani, disparuse.
Aici, acum, era doar ea, norii si gandurile ei. Pasea pe aleile templului fara sa scoata un cuvant, exact ca o adolescenta ce se indragosteste prima data si este pierduta in fata primului te iubesc.
Linistea de aici, chiar si gesturile calugarilor ce ne inconjurau, peisajul, totul parea o imagine rupta dintr-o realitate paralela.
Peste cateva zile urma sa vizitam si manastirea Rongphu, un loc de care citisem, fiind templul aflat la cea mai inalta altitudine de pe glob.

O priveam pe Ana.
Discuta ceva intr-o engleza perfecta cu unul din calugari. Era evident ca si el stapaneste aceasta limba. Vorbeau ceva legat de istoria acestor locuri, despre credinta si speranta. Pana la urma indiferent de limba, cultura sau religie, speranta, trairile sunt la fel peste tot in lume.
Era atat de fericita. O bucurie ce nu incerca sa o disimuleze, hranindu-se cu fiecare secunda petrecuta aici.
Dansand cu norii la propriu, aproape sarutand talpile lui Dumnezeu simteam ca toate greutatile prin care am trecut pentru a ajunge aici, au meritat.
Bucuria de pe chipul ei a facut ca toate aceste lucruri sa merite.
Poate mai putin senzatia de voma ce nu dorea sa dispara.
Dar ce mai conta.