Autostrada, pictata in acel apus de soare superb, parea o calatorie misterioasa spre lumea unicornilor. Privea pierduta in oglida portierei, iar mingea rosie de foc ce aproape ca imbartisa pamantul, ii creea o stare de visare, un dans placut cu amintirile.
Un zambet rebel ii desena pentru cateva clipe chipul inca atat de inocent.
Inima aceea rosie din mesajul de aseara o rascolea atat de tare.
Zambetul lui, felul in care se juca cu ea, cu sufletul ei, dorinta de a avea imposibilul, toate astea o faceau sa se intrebe daca el este rasaritul sau apusul din viata ei.

Trecuse mai bine de o ora de Cand privea fotografiile cu ea. Zambetul ei minunat ce-l facuse de atatea ori sa pluteasca printre nori visand nemurirea. Miile de mesaje in care cuvintele pecetluiau un dans al unor suflete razvlatite.
Totul parea atat de departe acum.
De el, de ea.
Le-au trebuit atatea vieti sa se gaseasca, iar acum Nimic parea ca reusise sa-i desparta.
Pentru o clipa, Allan se intreba daca insistenta lui mai este o “lupta” purtata in numele iubiri sau o obsesie bolnava, intr-o lume in care dragostea este doar o moara efemera din povestile lui Don Quijote.

Il visase. O privea, se juca cu parul de pe fruntea ei si ii admira vapaia din ochi. Era atat de masculin dar atat de tandru in acelasi timp. Ii simtea mainile puternice cum se plimba pe chipul ei, pe buzele ei, iar ea le saruta cu atata patima de parca ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi facut in viata ei.
-Mama, la ce te gandesti? De ce zambesti asa fericita?
Vocea zanei de langa ea, o trezi brusc din reverie.
Ii era dor. Dor de el, dor de ne el… Ii era dor si de banalul noapte buna.
De apusurile pe care doar el stia sa le vada prin ochii ei.
Era prea mult si pentru ea.

Privea punctul acela verde intelegand ca-i citise mesajul. Al catelea…
Exact ca o furtuna aparuta de nicaieri care devasteaza totul brusc, in acelasi mod din tenebrele necunoscutului o tacere neinteleasa, nefireasca, fara nici o avertizare, a transformat mangaierile lor in cenusa.
Orice incercare de a intelege cat de putin ce se intampla se loveau de acelasi zid de tacere, orgoliu si incapatanare.
O iubea. O iubea asa cum doar proscrisii stiu sa o faca.
Inca privea acel : „i believe i can fly” pe care ea il pictase, un juramant intim facut propriei persoane si care acum lumina peretele din dreapta patului lui Allan.
De fiecare data cand privea rasaritul dimineata, lumina cadea intr-un anumit fel pe acest tablou.
Iar acum in rama geamului nu se mai putea distinge decat un apus ingrozitor de trist.

Apa calduta ii datea o stare de bine. Acel like, venit de la el, chiar atunci cand cobora din masina o tulburase si mai tare. Emotiile ei erau de prea mult timp doar un roller coaster nebun in care totul era atat de imprevizibil, zbura nebun spre cer, pentru ca doar intr-o clipa sa se prabuseasca abrupt spre pamant, cu aripi frante.
Si totusi nu renunta.
Nu renunta sa creada. Sa-si doreasca. Sa viseze.
Era o obsesie, dar o obsesie in care investise tot focul din ea.
Fara, ar fi doar taciune ars, cenusa peste un suflet trist.
Stia ca este o iubire catre un luceafar pierdut intr-un alt unives.
Zambea.
Intr-un fel, iubirea ei era un apus superb si un fiecare alt rasarit in fiecare dimineata..

Cand trebuie sa renunti la iubirea pentru cineva drag?
Cand iubirea devine otrava, distrugandu-ti sufletul?
Si cand renunti, nu trebuie sa ai un motiv pentru care sa o faci?
Cand dispare speranta?

In fiecare zi soarele dispare imbratisand pamantul intr-un nor rosu de dragoste. Sufletele se pierd si totul se cufunda in intuneric. Dar intunericul nu inseamna moarte, pentru ca in fiecare dimineata acelasi soare, saruta de ramas bun pamantul si danseaza din nou printre norii, readucand speanta.

Deafapt tot ceea ce avem noi, nu este doar speranta?