Despre Trup si Suflet…
(On Body and Soul)
Undeva in noapte, pe o insula in mijlocul Bucurestiului, am avut placerea de a ma pierde in povestea acestui Film. Premiat cu Ursul de aur la Festivalul de la Berlin, filmul a fost mult peste asteptarile mele.
Un scenariu despre doua personaje in care m-am regasit, cadre bine alese, iar placerea unei nopti racoroase a intregit o seara minunata.
Nu voi incerca sa fac o cronica pentru ca nu ma pricep.
Voi lasa la sfarsitul textului linkul spre o cronica profesionista.
On body and soul nu este un film de povestit, este un film de vazut. Privit de un om “normal” filmul este greu de digerat. Nu are ritmul si consistenta unui film comercial. Povestea se desfasoara lent, personajele nu ies in evidenta prin cliseele filmelor obisnuite.
Este o poveste despre caractere introvertite. Despre Oameni care se exprima altfel decat oamenii normali. Vorbeam de multe ori ca eu nu reusesc sa-mi exprim sentimentele atat de dezinvolt cum o fac toti ceilalti si atunci scriu. Literele, metaforele devin lumea mea in care pot transmite ceva. Asa cum personajele acestui film isi exprima sentimentele prin vise, eu o fac cu ajutorul literelor. Uneori ne iese, alte ori nu.
Uneori reusim sa adormim si sa redevenim cerbi, alte ori ramanem ancorati in realitate si suntem incapabili sa transmitem ceea ce dorim.
Atunci cand realitatea se transforma intr-un abator cinic, cu atat de mult sange egoist, exista oameni ce reusesc sa se dedubleze si sa se refugieze in ceva. In litere, in vise sau intr-o pasiune pentru ceva. Sunt oameni ce nu reusesc sa mai comunice in limbajul ales de abatorul in care traim si gasesc un mod nou de a aranja altfel cuvintele si sentimentele.
Asta nu inseamna ca este usor sau recomandat.
Uneori este o povara greu de dus.
Este aproape imposibil sa gasesti un om care sa te inteleaga si care sa viseze acelasi vis cu tine. Personajele din film au reusit, in viata reala este aproape imposibil.
Asemeni directorului de la resurse umane, care desi este saturat de “abator” inca isi doreste sa faca parte din el, este greu sa gasesti persoane care chiar vor sa evadeze din lumea asta.
Pana la urma, realitatea este abatorul si nu padurea cu acel covor alb de nea si inocenta atingeri unei caprioare cu nasul. Realitatea sunt rate, meditatii, joburi, prieteni de conjunctura si nu fantezii scrise pe un blog sau vise.
Filmul tradeaza atat de bine asta.
Imaturitatea ei, precum si lehamitea lui sunt cele doua extreme de oameni “anormali” pentru abatorul in care traim.
Este o scena care mi-a ramas atat de bine intiparita pe retina.
Scena din parcul plin de oameni, apoi imediat cadrul cu ea singura, stropita de picuratori.
Farmecul acestei povesti il da inclusiv faptul ca scenaristul a ales ca personajele sa nu fie unele cu carisma. Nu debordeaza de fraze siropoasa, de replici care sa-ti ramana in memorie, sunt doi oameni ciudati ce reusesc sa se regaseasca intr-o padure alba, in vis, sub forma unui cerb si a unei caprioare.
Cineva a spus ca :
“Iubirea nu e marca inregistrata a povestilor cu printi si printese. Poate imbraca diverse haine, ori diverse trupuri, ori umple de energie mintile diferite, in perceptie, ale oamenilor.
Cred ca e un film pe care il simti pana in venele ce-ti strabat trupul. Pulsezi o data cu iubirea celor doi, ori cu tristetea aducatoare de speranta.”
A fost o seara placuta de film. Este adevarat ca a lipsit ceva, cineva, dar asta este o alta poveste.
Niciodata nu le putem avea pe toate.
Recomad calduros acest film, cu mentiunea ca este un film de vazut cu sufletul. Daca va regasiti mai bine in filmele comerciale cu o actiune alerta si un scenariu plin de dinamism, poate ca nu o sa rezonati chiar atat de tare cu filmul.
Nota: Acest text nu este o cronica de film. Nu ma pricep si nici nu fac pe acest blog cronica de film sau carte. Sunt doar o parte din sentimentele mele.
