Îmi doream o uniformă albastră, mândră care impunea respect. În sunetul bocancilor care bat marșul deschiderii anului școlar se aude o voce grea și puternică ” Repetați după mine: Eu, elev Onacă, mă leg să învăț carte, să-mi oțelesc brațul și inima pentru a sluji… „. Mergeam cu capul ridicat plin de mândrie. Eram copil, nu știam ce înseamnă chestia în care m-am băgat, nici măcar nu eram sigur pe locul în care m-am dus, de fapt nu știam nimic, absolut nimic, întuneric. A fost un vis. Un vis care a durat patru ani. Am mai scris un articol acum un an în care am adus mulțumiri profesorilor și oamenilor care au contribuit la formarea mea. Nu-mi schimb părerea, le sunt recunoscător pe viață. Deși am realizat că sistemul militar nu este pentru mine și am realizat asta destul de târziu, o anumită parte din mine încă aparține acelui loc și îi sunt recunoscător pentru că mai mult sau mai puțin m-a făcut om. Încă mi-e greu să mă obișnuiesc cu viața de civil. Așa haotică și dezordonată… nu stiu, e ciudat. Vedeam altcumva civilii când purtam uniforma, acum că mă enumăr printre ei, e foarte ciudat. Îi vedeam pierduți, acum mă văd pe mine pierdut. Pot să zic că am scăpat de o frustrare mare părăsind locul care m-a crescut, dar am dat peste altele mai mici și mai multe. Problemele astea sunt ca păduchii, oricât te-ai spăla ei tot apar. ( nu am păduchi, doamne ferește) Ceea ce condamn și a constituit cea mai frustrare a mea, a fost oarecum asuprirea opinii personale. În anumite situatii nu mi-a fost ascultată parerea, practic n-aveam voie să spun nimic pentru că ăsta e ordinul si pentru că ” așa vreau eu ” . „Am înțeles!” , era ca pe un ” bună ziua ” , sau ” să trăiți „.  Dar am trecut peste și mi-am facut curaj să plec, să las în urmă tot, prieteni care mi-au devenit familie, un vis spulberat de nonconformismul meu și de neacceptarea de a ți se spune ce să faci. 

Viața de civil nu este așa cum mi-o imaginam, sincer nici nu știu cum mi-o imaginam, dar sigur nu e așa. Ok. E super, cluburi, ieșiri, activități, dar simt o oarecare anarhie în viața civilă… nu știu, lumea e diferita, superficială, nepăsătoare. Mulți dintre ei se complac într-o condiție de nimic și aparent mă acaparează și pe mine.

O să încerc să-mi continui stilul de viață anterior, dar în lumea asta.

În lumea șerpilor. Nu pot să fac o comparație în amănunt pentru că eu abia m-am trezit din visul pe care l-am avut de când am plecat. În orice caz este o diferență uriașă în ceea ce privește sistemul educativ, mi se pare ca în academie și în liceu ștafeta era mult mai ridicată. Asteptările mult mai mari, dar oarecum si răsplata pe măsură.

Îmi pare rău pentru că încă nu mi-am dat seama ce imi doresc cu adevarat…. ” civilian life vs military life” ?

Tu ce ai alege?

Lasă-mi raspunsul tau ca reply la story-ul pe care il voi pune cu articolul acesta. Mulțumesc!!