A avut candva pamantul trandafiri... Eu,copil nestiutor,fericit in nevinovatia mea apreciam adierea parfumului pe aripi de vant,admiram catifeaua fina a petalelor si ma revoltau spinii...asa o rautate Inutila Din Partea unei preafrumoase flori!Eram copil,bantuiam prin ulita satului ascultand linistea de dinaintea vietii.Ma inconjura vesnicia si simteam cum aripi mari imi cresc din umeri ,aripi cu care as putea acoperi lumea intreaga.Noptile erau parca toate senine-ori pastrez eu doar amintirea acestora!? ) -si stelele mai mari. Au trecut anii,m-am salbaticit in interiorul meu si m-am domesticit fata de lume.Am uitat care-i gandul nascator de aripi,am uitat momentul in care linistea se poate asculta.Ma inconjura orasul ca un zid.Vara era salvarea mea,ma intorceam in vacante spre satul acela ascuns intratat incat nici macar pacatul nu-l descoperise.Deasupra satului,pe dealul presarat cu morminte,la capatul aleii ma astepta plopul batran.Privind de aici doar turla bisericii se ivea deasupra copacilor,pe dealul vecin pasteau vacile satenilor,vag se auzea un cioban cantand la fluier,vantul purta miasma grea a florilor de camp .Undeva departe batea a mort un clopot dar plecarea unui suflet spre creatorul sau nu insemna durere ci doar inca-o impacare.Aici imi regaseam aripile uitate,intins pe spate in iarba inalta ,privind spre norii razleti nascand chipuri prietenoase puteam inca plana deasupra lumii. Bunicii nu ma mai vegheau,eram mare de acum,puteam pleca mai departe de sat fara sa se teama ca as patii ceva.Cat era ziua de lunga bantuiam prin paduri,adunam ciuperci si cautam rapele cele mai prapastioase,cu cat era natura mai salbatica cu atat o simteam mai aproape de sufletul meu.Gustul dulce acrisor al poamelor salbatice imi strangea gura punga dar preferam sa-mi potolesc foamea cu ele decat sa ma intorc in sat.Apa niciodata nu a avut un gust mai bun decat atunci cand bausem din paraul ratacit printre copaci.Batranul padurar,uitat aici parca de la facerea lumii,ma ospata cu paine,slanina si ceapa.In ziua cand m-a prins ploaia prin codru si mi-am gasit adapost prin coliba lui,intins pe fanul proaspat ce-i servea drept culcus am dormit cel mai dulce somn.M-am intors in sat pe intuneric,nici prin cap nu mi-a trecut ca-ar trebui sa-mi fie frica,copacii batrani ai padurii apartineau satului,asadar imi erau prieteni! Treceau anii si plecam parca tot mai departe,drumul de intoarcere era tot mai lung.Pana la urma am ratacit cararea,mi-am cautat prea mult drumul...si cand m-am intors era tarziu,batranii plecasera atat de departe incat nu-i mai puteam gasii,urma trecerii lor o ghiceam in cararile aproape sterse,au ramas doar crucile sa vesteasca fostele vieti,fostele glasuri,fostele maini muncitoare,fostele inimi obosite de atata iubire.Din fata prea schimbatei lumi pana si batranul paznic al copacilor s-a refugiat in pamant,nesupravegheata padurea a luat-o si ea din loc,a lasat in urma urate cioate ce se inalta catre cer ca un strigat disperat.In varful dealului,la capatul aleii plopul batran mai sta-n picioare,frunze nu mai are degeaba vine vara,cred ca a ramas doar pentru a da ocazia vantului sa-i planga printre crengi.Eu,dupa multa vreme ,imi cautam iarasi aripile...inutil insa.Am inteles ca nu le mai pot avea,aripi au doar cei care pot trai in clipa mereu prezenta.Peste mine au trecut prea multe valuri cat sa le pot uita,in fata mea sunt prea multe zile ce ma asteapta,nu-mi pot desprinde gandul din amintirea zilei de ieri si din visarea zilei de maine.E iarba inalta pe morminte,un greier ratacit canta undeva,in biserica nimeni nu mai trage clopotul,pe ulita nimeni nu mai umbla,a disparut ciurda de vaci,a murit si cantecul la fluier,in ograda bunicilor mei s-a prabusit si nucul,a luat in caderea sa si grajdul,a putrezit si gardul,a disparut casuta ascunsa pintre pomi ,a ruginit numarul in poarta si pierduta-i cheia -n veci.Nici linistea nu-i cea veche,nu e linistea de dinaintea vietii,e linistea de dupa moarte!Nici nu stiu de ce plang,nu stiu de ca ma doare ceva ce nu mai este! Aici nu sta nimeni,aici nu-i loc nici de mine...renunt la cautare si plec.La marginea satului,in locul unde fusese candva ultima casa a supravietuit un trandafir.Am trecut mai departe apoi brusc m-am oprit.Sub puterea noii intelegeri m-am intors inapoi.Un singur trandafir emana un vag parfum dintre petalele-i catifelate si am inteles ...mai sunt inca trandafiri,mai sunt...doar eu nu mai aveam ochi sa-i vad,doar eu nu-mi faceam timp sa ma opresc si sa ma uit la ei!Un singur trandafir uitat aici de viata,un singur trandafir perfect,un sigur trandafir cu petale sangerii si spini intinse spre lume...Ce rautate inutila din partea mea sa nu iubesc si spinii!
