E ceva… Dincolo de orice întrebări pe care şi le-ar pune omul. Şi, indiferent de răspunsurile pe care le-ar putea afla, rămâne mereu şi mereu adevărat faptul… Fapta…
Există ceva ce interferează cu existenţa lui, tulburând-o, contrariind-o… Fie că numim acest ceva „frică de moarte”, „nevoia de sens al vieţii”, „dimensiune a fiinţei umane”, el există şi se manifestă.
Cel mai adesea, numim asta: „sentimentul religios”. O caracteristică ce nu are o altă consistenţă decât pe aceea a unor determinisme intime, profund subiective, dar reflectând o obiectivitate latentă, de intensităţi variabile, care conduc însă la manifestări implicate fundamental la nivelul comportamentului nostru individual şi social.
Cu alte cuvinte, partea invizibilă din noi conduce în mod evident către formarea şi manifestarea modului de integrare şi de relaţionare ca indivizi în societate şi ca elemente făuritoare şi consumatoare de istorie. Prea… transcendental? Sau prea… duhovnicesc?
Prin „consumator de istorie” înţeleg spiritul raportat la trecut, la tradiţii, la memorie, vieţuind într-o inerţie de multe ori iresponsabilă înaintea unor provocări noi şi, de aceea, periculoasă.
„Făuritorii de istorie” sunt acele flăcări care, născute din rugurile unor personalităţi, incendiază o generaţie, scoţând-o din starea inerţială de „consumator”. Ideea nu e nouă şi nu e de la mine. Dacă vom ţine cont de ea, orice încercare de schimbare a cursului istoriei întreprinsă de aceşti „făuritori” are o limită impusă de raportarea la însăşi istoria. Singurul deplin şi cu adevărat „Făuritor” nu aparţine istoriei formelor şi tradiţiilor ei. Acestea caută conservarea de sine a lumii. Adevăratul „Făuritor” nu este din lume, ci vine din exterior, din afara istoriei, cu metode şi instrumente cu totul noi, care le contrazic fundamental pe celelalte şi care, coştient de pericolul deturnării „Chipului şi asemănării”, asigură restaurarea acestuia.
Cursul propriei vieţi, aceasta este singura bucăţică de timp pe care îşi poate propune să o controleze omul. Dacă alţii, după el, preiau şi duc mai departe iniţiativele viabile, în măsura în care acestea se dovedesc folositoare societăţii, atunci putem vorbi despre viziunea istorică a cuiva. Atunci abia, viaţa unui om primeşte o însemnătate anume, raportată la istoria generală. Am putea chiar afirma că istoria este formată din perioadele unite într-o continuitate controlată din afară. Fiindcă din interior nu există posibilitatea, dată fiind condiţia umană de „elemente” consumatoare, de a o controla.
Dar să revin… Chiar dacă devin prea didactic.
Există o realitate interioară bântuită de spectre ciudate, la nivel individual. Întrebări mai mult sau mai puţin stringente îi preocupă pe oameni de la naştere şi până la moarte. Agăţându-se de concretul înconjurător, cei mai mulţi caută să fugă de ceea ce nu poate primi un răspuns imediat, mulţumitor în imediateţea lui, şi, mai ales, în direcţia satisfacerii tocmai a acestei nevoi de încorporare într-un concret, i-aş spune majoritar. Ideea e mai degrabă aceea de calitate, decât de cantitate.
Cei mai mulţi caută sa fugă de robia sinelui lor real care le spune că mai trebuie făcut ceva, înainte să se instaleze la masa vieţii lui şi mănânce şi să bea. Ce, nu-s eu stăpân pe viaţa mea? Nu fac eu ce vreau cu ea? Ba da… Dar ai ales, pentru rezolvarea problemei, o soluţie pe care am numit-o „sentiment religios”. Şi indiferent cum ai numi soluţia asta, oricărei credinţe sau necredinţe i-ar purta ea numele, dacă nu accepţi că altcineva este stăpânul tău, că trebuie să te încingi cu renunţarea la pretenţiile de libertate şi autodeterminare, că nu eşti decât un „rob netrebnic”, ai eşua. Şi că orice-ai face, oricât de însemnate ar fi meritele tale pe pământ, n-ai făcut decât ce erai dator să faci. Ţi-ai slujit Stăpânul. Poţi să-i spui umanitate, dacă-ţi place mai mult. Eu îi spun Domnul. Apoi fiecare se încinge să slujească. Hai să facem o întrecere: cine leapădă primul ştergarul, ca să apuce şi el o porţie de mâncare?
E adevărat că Hristos Domnul S-a identificat cu „aceşti micuţi fraţi ai Mei”, exemplare ale unei umanităţi condamnate, dar create „prin El şi pentru El”, pe care a venit să o regenereze. Să o răscumpere. Răscumpărând-o pe ea, Se revela pe Sine, Cel Acelaşi şi veşnic, al cărui Plan era „Chipul şi asemănarea” care-L mărturisea întocmai şi-L glorifica pe El. De ce te împotriveşti, omule? Cine te ţine în amăgirea binefacerilor folositoare în primul rând ţie, într-o religie a unei carităţi în nume şi interese străine Numelui Său? De ce te fereşti de Adevăr, atunci când ajuţi pe semenul tău? În numele cui îţi exerciţi tu „Chipul şi asemănarea”?
Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori (nu) aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie (nu) mi le-aţi făcut.” Vedeţi până unde merge identificarea Domnului cu oamenii? El îi numeşte „fraţi”. Dar despre asta cred că vom mai vorbi.
Şi mai spune: „Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că Sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” A recunoaşte că suntem „ucenici” ai Săi ne arată că dăm şi acceptăm orice „în Numele” Său. Ştii, m-a trimis Învăţătorul ca să te ajut. Ştii, te-a trimis Învăţătorul ca să mă ajuţi. Ştii, în Numele Său…
Ce simplă mi se pare problema libertăţii, acum. Sunt liber să aleg. Şi nici nu e greu: sunt doar două posibilităţi. „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu la condiţia de rob ni se dă alternativă. Omul nu se poate elibera de subiectivitatea sa. Dar subiectivitatea mea e liberă să aleagă încotro îşi îndreaptă serviciile.
Psihologia încearcă fără succes să dea de capăt acestei nevoi a omului . Filozofiile ţes tot felul de borangicuri intelectuale care mai de care mai sofisticate. Încearcă să fixeze minţii omeneşti refugii în drumul ei de fugă dinaintea necunoscutului. „Da, e adevărat, ceva-ceva există, este neclar, dar clarificabil, dacă…” Şi se iau în considerare în termeni alunecoşi, evazivi, tot felul de condiţionări şi dimensiuni omeneşti. Doar-doar vor limita aparentul haos.
Religiile coc pâini pentru suflete şi toarnă în cupe vinul unor credinţe care să confere siguranţă şi rost existenţei. Dar eficienţa lor depinde de brutarul, sau de stăpânul viei. Şi de vatra unde sunt coapte pâinile, sau de teascul unde se face vinul. Foamea şi setea după adevăr pot fi amânate, amăgite, anihilate. Cu astea nu s-a rezolvat problema, însă. Nevoia de salvare este resimţită de toţi şi apare ca o caracteristică a însăşi condiţiei umane, a istoriei, la urma urmei, prin transferarea particularului individual în linia succesiunii. Cei mai mulţi fug…
Spunea un înţelept şi mă iau şi eu după el:
„Putem găsi o altă cale de înţelegere, în postulatul potrivit căruia firea dumnezeiască, în măsura în care ne este accesibilă, trebuie să aibă ceva comun cu firea noastră. Şi dacă vom căuta o anumită însuşire spirituală pe care suntem conştienţi că o posedăm şi pe care i-o putem atribui şi lui Dumnezeu, cu încredere absolută – fiindcă altminteri, dacă Dumnezeu n-ar avea această însuşire pe care o avem noi în mod neîndoielnic, ar însemna ca, pe linie spirituală, Dumnezeu să fie inferior omului (quod est absurdum) – atunci, o asemenea însuşire, pe care suntem îndreptăţiţi s-o atribuim atât omului cât şi lui Dumnezeu, nu poate fi decât o însuşire pe care filozofii vor s-o izgonească din sufletele oamenilor, şi anume iubirea.”
Dar ce treabă are salvarea cu iubirea, veţi spune… Sau nevoia de un Mântuitor, despre care vorbeam, cu nevoia de iubire? Până la urmă, nu prea înţelegem ce e şi de ce, nevoia de salvare, de cine avem nevoie să fim salvaţi? Mulţi se simt fericiţi în viaţa asta, înconjuraţi de familii, de dragoste, de bani şi plăceri… Nimic nu strică echilibrul vieţii lor, de ce ar avea nevoie sa fie salvaţi?
Toynbee, căci el e autorul citatului de mai sus, aplică termenul unei realităţi de dincolo de individ, istoriei. El se referă la un salvator al civilizaţiei omeneşti, al oamenilor ca rasă capabilă să fie distrusă, sau să se autodistrugă. „Dar ce treabă am eu cu asta? Viaţa e atât de scurtă… De unde, nevoia de mântuire…? Poate că cei care n-au ce am eu, poate că ei ar avea motiv să apeleze la aşa ceva. Mie nu-mi trebuie decât bani, ca sa cumpăr iubirea – o familie satisfăcută, animalul de companie, fidelitatea prietenilor, satisfacerea plăcerilor… Ce dacă sună puţin egoist, n-ai nici o şansă să fii iubit de alţii, dacă nu te iubeşti tu mai întâi! Toynbee a murit şi el, nu?” Aşa spune omul modern, uitând cât de nesigur este pe ceea ce are din iubirile aşteptate de el.
Eu i-aş răspunde: „Ai nevoie de siguranţa în iubire. Ai nevoie ca iubirea ta să te poarte ea pe tine, nu tu pe ea. De ce să te temi mereu că ai putea-o pierde? De la naştere până la moarte, sentimentul acesta al nesiguranţei iubirii îl însoţeşte pe om. Nevoia asta o numesc eu nevoia de mântuire. Ca orice cheie, ea are un sigur loc unde se potriveşte, o sigură uşă răspunde la atingerea ei. Stăpânul care-ţi cere să-I dai „să mănânce şi să bea”, El are cheia. În cămară vei găsi iubire sau pieire. Iar tu alegi. Nu dacă vei sluji, ci cui. Spre ce cămară te îndrepţi, robule? Ai nevoie de Numele Lui de pus peste „Chipul şi asemănarea” ce eşti.
Noi facem copii după chipul şi asemănarea noastră şi le dăm numele nostru. Nu-i lăsăm pe alţii să le dea numele lor. De ce ar accepta Dumnezeu ca acel creat „după chipul şi asemănarea Sa, a Gloriei Cuvântului Său, ieşit din Gura Sa şi frate cu Cel născut din Sine, să poarte numele altuia? Căci asta suntem: chip cu nume străin, crescuţi de un tată care nu e tatăl nostru adevărat, care se foloseşte de noi şi apoi ne aruncă în cocina porcilor, să dorim roşcovele… Care ne bate zi şi noapte cu urgie şi suferinţă…
Cu războaie, ură şi nebunie. Asta aduce fuga de Domnul.
Acesta este sentimentul religios al omului. Nostalgia după numele său adevărat, după tatăl său adevărat, după rostul său adevărat.