Îmi amintesc o excursie la mare, demult… Era pe plajă un fotograf cu nişte siluete umane din carton, sau altceva de felul acesta. Pe o faţă erau pictate frumos, să imite corpul omenesc. Dar aveau o gaură în locul unde ar fi trebuit să fie faţa: fruntea, ochii, nasul, buzele, bărbia… Acolo clientul îşi îndesa obrajii, zâmbea, iar fotograful îi scotea o poză în care era el, dar cu alt trup. „Grozav!”, mi-am zis, şi am dorit imediat să am o poză cu mine altfel. Să vadă prietenii mei şi să se distreze. Şi apoi, e aşa de interesant să fii altfel! Era aşa de simplu… Doar te lipeai în dosul cartonului şi puneai faţa în gaură.
Numai că pe dosul cartoanelor acelora nu era pictat nimic şi erau tare murdare… Nu ştiu cui îi venise ideea năstruşnică să toarne pe spatele cartoanelor ceva unsuros şi negru, vaselină ori ce-o fi fost, că toţi cei ce făceau poze acolo plecau murdari. De câte ori priveam poza aceea sau o arătam altora, îmi amintea şi de cât de greu am scos mizeria aia de pe mine. Ce e mai rău e că avem asemenea cartoane in noi. Le spunem, alintându-le, subiectivităţi. Dacă n-ar fi aşa, n-am sta mereu în faţa oglinzii, să vedem daca suntem tot cei pe care-i ştim, sau altfel, daca ne-am murdărit sau nu, ori pur şi simplu ce mască să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?
Unii adună albume întregi cu astfel de poze. Dar cei mai vulnerabili sunt cei tineri. Neliniştea caracteristică, energia ca şi nevoia lor de a-şi clarifica aspectele vieţii, secretele propriei fiinţe, îi fac vulnerabili. „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun părinţii, uluiţi de cel pe care-l văd acum cu totul altul decât înainte. „Păcat de el!”, spune Dumnezeu, dar nu compătimind, ci trăgând o concluzie şi un semnal de alarmă. Această concluzie se impune. „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci răul, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Aşa scrie în dosarul primei crime din istorie. Scrisul e al lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg… Ce vrea să spună? Răul, păcatul, dorinţa lui… Nu-s tot aia?

„Dorinţa lui se ţine după tine…”

A fost o zi când ochii omeneşti au văzut existenţa. Existenţa din ei şi dimprejurul lor. O privire absolut obiectivă îl despărţea de orice durere. Dumnezeu îl întocmise pe Adam asemănător Sieşi, purtând în el principiul absolut al binelui, al curăţiei, al încrederii. Adam nu putea vedea altceva, decât ce era în el şi în jurul lui: lumea absolută şi adevărată a binelui. El nu avea nevoie să facă poze trucate pe plajă. Binele, adevărul, frumuseţea lui Dumnezeu erau oglinda lui de fiecare clipă.
Lumea era plină şi completă. Totul era „foarte bine”, spusese Dumnezeu. Lumina, pământul, apele, plantele şi animalele. Şi mai ales el, Adam, încununarea creaţiunii Sale, replica în exteriorul creat a lui Dumnezeu Însuşi! Purtând chipul şi asemănarea Sa ca pe o pecete pe care El a pus-o pe tot ce făcuse. Căci subiectivitatea lui Dumnezeu este El Însuşi. Atunci, de unde am apărut noi, plini de dorinţa de a fi altceva, de a avea altceva, gata oricând să plătim cu noi înşine un alt chip şi o altă asemănare?
Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Despre asta vom mai vorbi.
Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi o poză de pe plajă. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.
O anecdotă care m-a amuzat copios într-o vreme, dar care acum mă îndurerează la fel de mult, povesteşte despre un om care mergea cu maşina printr-o pustietate. La un moment dat a explodat un cauciuc. A făcut el ce-a făcut şi a repus maşina pe roate. Dar n-avea o pompă să umfle roata. Ştia însă, nu foarte departe, un motel. Aşa că a început să împingă maşina, gândind: „E în regulă, merg la patronul respectiv, îl rog să-mi împrumute o pompă, îi plătesc şi plec mai departe.” Toate păreau în regulă. „Dar dacă tocmai a avut ceva probleme şi e supărat şi refuză să mă ajute, ce mă fac?” se îngrijoră el… „Ei, n-o fi chiar aşa!” îşi zise, râzând de propria-i nălucire. „Dar dacă s-a certat cu nevasta şi mă jigneşte, ori mă înjură…? Nu se poate, nu e vina mea, o fi având el un minim de bun simţ… Şi totuşi… Se poate ajunge la violenţă… Să dea în mine!? Da’ ce-i fac? Îi cer o pompă şi gata!” Şi gândind aşa, ajunge la locul cu pricina, deschide uşa şi strigă: „Ştii ceva, măi nene? N-am nevoie de pompa ta!” Aşa lucrează răul cu mintea omenească… Nu e… păcat?! Stă lipit de ea şi caută mereu să o deturneze. Oare poate fi întrerupt undeva cursul unei astfel de evoluţii?

„…dar tu să-l stăpâneşti.”

Creştinii ştiu toate acestea. Şi mai ştiu că este soluţie pentru problema păcatului. Sau ar trebui să ştie. Nu căi ciudate, lecţii de gândire pozitivă, surogate mai mult sau mai puţin literare, ci Însăşi Calea! Cel ce „a fost om ca şi noi, dar fără păcat.” Cum a făcut? Poate că nu vom înţelege decât când ne va spune El. Ce a făcut, asta-i important. A făcut posibilă împotrivirea. Chiar a conferit cu autoritate pe cel care doreşte şi încearcă să se opună păcatului.
Vreau să spun că se poate şi altfel. Pot să fiu interesant şi divers fără să fac poze pe plajă. Pot să-mi umflu roata şi să plec mai departe liniştit. Pot să mă văd într-o infinitate de oglinzi, privind într-una singură, şi în fiecare să fiu acelaşi şi altfel… Vrei să ştii cum se face asta? Întreabă-L pe El! Priveşte în Oglinda pe care El a dat-o: Fiul Său. Cuvântul Său.