Eram singur şi sufletul îmi era ca un ecou
Al iubirii din naşterea aceea din nou.
Singur în liniştea însufleţită de îngeri subţiri,
Trăgători în frumuseţe cu ghiulele de trandafiri.

După ce a trecut Dumnezeu pe acolo, apa vuia
De paşii minunii călătoare peste furtuni.
Din deziluziile poverii o libertate scăpa:
Doamne, din ce în ce mai adâncuri viaţa mea s-o aduni.

Şi de atâta îndrăgostire mă chemai ca pe Tine,
Atât de apropape că pleoapele noastre se atingeau
Ca mersul acela pe ape cu o tandră neadâncime
În care doar ucenicii Tăi încăpeau.

Da, eu am şi acuma tălpi care se arcuiesc
Ducând urma valului ca pe-o grimasă
A scufundării în larg a oricărui gând pământesc,
Dar ştiu că merg către casă.