Aerul mi se mai pare atât de adânc
De când mă respiri Tu, Alergătorule!
Am devenit rarefiat şi înalt ca un crâng
În care cerbul e viu şi izvorul lui e.

Am Fiecare bucurie lipită cu îngeri
Direct de piept, ca o vitejie.
Mi-am alcătuit întregimea din frângeri
Când Tu ai numit poezia să fie.

De atunci, de fiecare parte a unui deal
Urcă Alergătorul cu premiul pe umeri:
Parcă e mântuire şi parcă e atât de amar
Durerile ce sunt să I le numeri.

Ca niciodată, umbra va fi cu raza
Şi împreună mă vor denumi, ca şi când
Secerătorul îşi aleargă în inimă coasa
Secerând pulsul ei de pământ.

Apoi firea mea e dezdoită
Şi mă respiră ca pe un aer adânc
Alergătorul, cu alergarea lui dăruită
Ca să-L ajung.