Fluiere de luncă întorc după sălcii priviri
Ca de strigăt de împrimăvărare.
De la ziduri încolo cetatea asta-i de trandafiri
Desfăşuraţi în rafale.

Aşa ştie Dumnezeu să mă înveţe culorile:
Cu descrieri de flamuri medievale
Prin care trec şi eu cu palorile
Unui pas obosit pe o cale.

Că altfel n-aş Avea haz, nu-i aşa?
N-aş avea statornicită îndemânare
De a mă ascunde în hăul ce învelea
Cavalerul trist cu o tristeţe de zale.

De atunci tot mereu cu trâmbiţe strig
Din toate puterile mele de neufragiat:
Scapă-mă din golful acesta de frig
Şi du-mă la Împărat!