Doamne, când încăpem pe mâna lacrimii, să Te ţii!
Parcă nu e alunecuş ca ăsta pentru nicio sanie…
Eu cred că ai face bine să vii,
Până nu ne înhaţ-o dihanie.

În capătul primăverii, în loc să înflorească merii şi perii
Şi în loc să plec la plimbare cum m-ai învăţat,
Făceam sentiment din pâlnia pulberii
Până joaca lui m-a ne-ndurat.

Dar ce bine că Erai pe aproape,
Ce bine că pasul Tău călca pe apele mele…
Poţi să le numeşti lacrimi şi să le fii pleoape,
Eu tot Te urmez printre ele.

Chiar dacă noaptea nu ştie că eşti aci,
Eu tot deschid fereastra de la iubire.
Întunericul de peste tot va fugi
Ca o lecuire.

De aceea stau pe meterezele îndurerării
Şi strig de bucurie că am învins:
Dacă nu erai Tu lumina lumânării,
Eu m-aş fi stins.

Şi dacă nu erai Tu odaia mea de culcare,
Cine ştie pe unde eram acum
Aripă de pasăre călătoare
Căzută pe drum.