(sau ieşirea din răni)

La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.

Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.

Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.

Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi

Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.

Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.

Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.