De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.
Related Articles
Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”. Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la “sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă” și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.
Un ostaș îi scria iubitei lui prin anul 1940:
| “Astăzi trist și dus pe gânduri Eu îți scriu câteva rânduri; Două sau trei rândurele Să-ți umplu ochii cu ele. Foaie verde lămâiță, Scumpă, dragă copiliță, Azi fiind tare supărat, Să îți scriu m-am apucat Niște rânduri mărunțele Scrise cu mâinile mele. Și le scriu rând după rând Ca să le citești plângând. Nu te pot dragă uita Că ți-e bună inima. Trandafir roșu vopsit Nu uita că te-am iubit. Cine n’are dor pe lume Vie să-i dau de la mine, Că la mine este mult Cură gârlă pe pământ. | Dacă n-ai noroc și parte Degeaba te mai scoli din noapte. Trandafir verde-arătos Mi-a fost drag ce e frumos. Ochii negri mi-au fost dragi Că-s frumoși ca două mure Crescute vara’n pădure, În umbruță de răcoare, Neatinși de pic de soare. În sprâncenele amândouă, Parcă-s picături de rouă, Și așa de gingășele Moare lumea după ele. Du-te carte sănătoasă La mândruța mea frumoasă Să te ia să te citească Alta’n loc să-mi iscălească.” |
Răspunsul iubitei era uneori scris tot în stihuri:
| “Foaie verde trei granate Fă-mă Doamne de se poate, Fă-mă pasăre măiastră La cazarmă la fereastră, Să văd puiul meu ce face. Nu știu: scrie ori descrie, Ori învață teorie? Cavaler cu gura dulce, Mă sărută și se duce. Mergi scrisoare tot pe jos Găsești puiul sănătos, Mergi scrisoare și pe sus, Adă-mi degrabă răspuns. Și află și despre mine Că eu nu mai am pe nime. | Când erai puiuț acasă Mă plimbam ziua prin casă. Foaie verde crâng uscat, Dar de când pui ai plecat, Tot am plâns și am oftat. De-aș fi trăit rău cu tine N’ar arde inima’n mine. Dar am trăit binișor Și drept mă usuc de dor. Te sărut numai prin carte Căci gurița ți-e departe. Trandafir și viorele Te sărut – la revedere.” |
Un alt soldat cuprins de dorul iubitei lăsate acasă ticluia alte rime:
| „Dragă nu te pot uita Că ți-e dulce gurița. N’a fost dulce cum să fie, Ca strugurul cel de vie, A fost dulce la’ntâlnire Și amar la despărțire. Frunză verde trei castane Dorul meu și al matale Merg pe vale la plimbare, Se’ntâlnesc la un isvor Se sărută până mor. | La fântâna cu cerdac Se’ntâlnește drag cu drag, Se iubesc până ce zac. Trandafir roșu bătut, Tare-aș vrea să te sărut. Te sărut numai prin carte Că altfel nu se mai poate.” |
Frumoasa codană rămasă acasă îi răspundea:
| „Foaie verde și-un agut Doritul mei cel iubit Și de mine despărțit, Eu cu jale mai trăiesc De dorul tău mă topesc Iară când mi-aduc aminte De-ale noastre dulci cuvinte Cum trăiam noi cu iubire Fără leac de despărțire. Când de-un ceas nu ne vedeam, Foarte mult ni se părea. | Și-acum nu ne mai zărim, Cum putem să mai trăim. Scrisoare eu n-am primit, Nici la mine n-a venit. Și astăzi până la prânz În trei ori rânduri Eu am plâns, După tine că te-ai dus. Te-ai dus și n-ai mai venit Și eu tare te-am dorit Dragul, scumpul meu iubit!” |
Un flăcău mai lăudăros din fire ticluia următoarele stihuri:
„Mai la deal de peste Prut
Trei ibovnice-am avut,
O româncă și-o țigancă,
Și una basarabeancă.
Mai la deal de Moscova
Să’ntâlnesc ibovnica
Să culegem cânepa,
Să culegem fir cu fir,
Să culegem trandafir!”
Iubita uitată acasă nu s-a lăsat nici ea mai prejos. Ostașul lăudăros a primit următorul răspuns:
“Maică-ti i-o fi păcat
Proastă creștere ți-a dat,
Te-a lăsat să te iubești,
Cu cine te întâlnești.
Te iubești cu bun și rău
Și-ai uitat numele meu.”
Ioan Massoff își încheia articolul cu o scrisoare “scrisăîn stil de cronică”:
„Din străini și de departe,
M’am gândit să-ți scriu o carte.
Nu e scrisă de tipar,
Ca să fie în zadar.
E scrisă de mâna mea
Să citești ce-i scris în ea.
Mai întâi de a scrie carte
Mă închin cu sănătate.
Mai întâi de-a mea scrisoare
Îți urez zile ușoare...”
Voi încheia și eu cu câteva rânduri, scrise de data aceasta în timpul Primului Război Mondial:
“Noi, frate, ne lăsăm satul,
Satul si măicuţele,
La care le-am supt țâţele.
Stiut-ai tu, maică, bine,
Că m'a prinde Neamţu-'n mână,
Nu ţi-oi mai cosi'n grădină,
N'oi mai mulge oi la stână;
Ci-oi muri-'n ţară străină,
Cu puşca plină pe mână.”
