Vă spun sincer și cu responsabilitate, că am vrut să-mi trimit sora mai mică de unde a venit, adică, la Maternitate. Da, știam ce e Maternitatea, doar îmi petrecusem ceva vreme cu mama, la Casa de Nașteri. Știam că acolo vin femeile să urle, să înjure pe cineva (nu auzisem vreun nume pomenit, doar că ele se adresau cuiva cu ”nu mai bagi tu pula-n mine câte zile-i avea”), deci știam că cineva a făcut atâta rău unei femei care naște încât ea nu mai putea să-l sufere, că altfel, cum ar fi urlat ele așa de tare ca să mă sperie pe mine și să mă facă să-mi bag degetele în urechi?

În fine, punctul maxim al geloziei a fost atins la botez, moment în care toată lumea scotea onomatopee înspre pătuțul soră-mii iar eu rămăsesem undeva, ascunsă între perne și pilote și sfârșisem răcnind, doar-doar m-o băga și pe mine cineva (mama, neapărat), în seamă.

M-a găsit într-un târziu, așa mi s-a părut mie, după ce s-a prefăcut că mă caută prin casă: ”dar unde e fetița mea?” și-mi spunea pe nume, ca nu care cumva să cred eu că e vorba despre cealaltă fetiță, răsfățata din pătuț, cuminte și rotundă ca o lună plină.

Și atunci m-a luat în brațe, și atunci mi-am pus fruntea în locul meu preferat, la îmbinarea dintre umărul și obrazul ei, suspinând și temându-mă că ”pe mine nu mă mai iubește nimeni...” și ”s-o duci, te rog, de unde ai adus-o!”

Mi-a explicat mama că ne iubește la fel pe amândouă și eu am crezut-o, dar abia când am devenit mama a 3 copii, mi-am dat seama că mă mințise fără să vrea. Nu poți iubi la fel, și nu mă refer la intensitatea sentimentului, îl iubești pe fiecare, așa cum cere. Eu sigur nu-mi iubesc copiii în același fel, dar îi iubesc pe fiecare în parte așa cum se cer ei iubiți: pe una, ca pe o temerară, pe alta ca pe-un înger și pe al treilea, ca pe-un zbuciumat. Și sunt sigură că fiecare dintre ei, mă iubesc diferit, pentru ceea ce reprezint eu pentru ei, în afară de a le fi mamă.

Dar mama mea, a noastră, ne-a iubit cum a știut ea, fără să sesizeze diferența, poate obligată de cei din jurul ei, poate pentru că așa i se părea normal să spună. Eu știu că pe sora mea a iubit-o altfel și pe mine, cu totul altfel. Mai știu că se temea de cerbicia mea, de sălbăticia mea, se temea că sora mea va avea nevoie de protecție toată viața, dar n-a fost așa... Nici cu mine, nici cu ea... Uneori, am avut eu nevoie de protecție ei iar ea de cerbicia mea. Și ne-am completat, ne-am iubit și ne iubim, comunicăm uneori fără cuvinte. Și acum mă bucur că nu m-a ascultat mama, atunci, când aveam eu 5 ani, și nu mi-a dus sora înapoi, de unde a venit...