O găsi murmurând pe un ciot de copac, desculță, trecându-și iarba răcoroasă printre degetele picioarelor, uitându-se în jos, în ea însăși, în gândurile ei.

- Ți-am mai spus să nu-i mai vorbești, decât dacă-l întrebi dacă știe ce-a făcut ea. Eu zic c-a știut, dar fiindcă n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat În Timpul Celor Patru Zile Și Patru Nopți, va spune că nu crede în așa ceva. Și tu nu ai puterea să-i spui, ca să nu pari ridicolă. Pe de-o parte, e bine că nu-i spui, oricum nu ai nicio dovadă în sensul ăsta, dar poate că ar face legături. Poate ar întreba-o și ea, într-un acces de sinceritate sau măcar de milă, i-ar spune, măcar cu nervi: ”Da, am făcut-o, dar numai pentru că a insistat soră-mea, maică-mea (sau oricine altcineva). A murit? N-a murit! Că era aproape să moară și trăgeam nădejde, e altceva, dar uite, n-a murit!”

Își ridică ochii din pământ, din ea însăși și-și privi Sinele ce se fâțâia încurcat, fără curaj, în jurul ei.

- Asta-i spuneam acum, ai dreptate, nu mă crede, deși am văzut o umbră de îndoială. Știa, fără doar și poate, n-a negat cu convingere, doar a râs strâmb și m-a făcut nebună. Glumind, cum ar veni... Dar știu că i-am dat o temă, sunt curioasă cum o va aborda fără să pară el însuși ridicol.

- Hai, nu vrei să ne ducem la lac? Îți mai schimbi și tu dispoziția, îți speli picioarele... Uite, ești plină de noroi, habar n-am unde l-ai găsit, mi-e și rușine să umblu cu tine pe drum.

- Nu mă duc nicăieri, îmi place foșnetul pădurii, lacul nu face nimic în afară de vălurele, stă acolo și așteaptă ceva, parcă. Habar n-am ce, dar eu nu mai am chef de așteptările nimănui.

- Lacul e ”ceva”, nu ”cineva”, se trezi Sinele vorbind fără el...

- Știu, deșteptule, așa cum știi și tu ce-am vrut să spun, dar uite, dacă ți-e rușine să mergi cu mine pe drum, așa înnoroiată cum sunt, du-te singur. Mi-ai fost de-ajuns pentru azi și nu știu dacă nu mi-ar prinde bine un pui de somn. Pentru că oricum eu mai stau aici, poate-poate-l conving, și-i povestesc ce s-a întâmplat în Cele Patru Zile ȘI Patru Nopți. Și nu doar mie, tu știi... Și Azaleei...

- Te superi dacă stau cu tine? Nu te-aș lăsa singură, nici ție nu-ți place, chiar dacă-ți dau târcoale căprioarele ca-n Lumea Nouă, recunoaște că te temi puțin.

- Nu mă mai tem de nimic, murmură ea... Am simțit protecția Lui când l-a trimis pe tata, acolo în camera aceea murdară de hotel, unde dormea fetița cu șalele descoperite. L-a mai trimis și la mine acasă, când impostorul acela mic, cu spatele ca argintul, ce ședea pe covor în poziția fetusului, pretinzând că e Conștiința mea și insista trebuie să vină cu mine. L-am trimis cu Salvarea la balamuc și nu mai știu ce s-a ales de el. Apoi, pe tata l-a înlocuit mama. Artileria grea... Și atunci s-a terminat totul, nimeni nu se pune cu mama, și nimic nu i-a stat în cale când a fost vorba de copiii ei. Așa s-au terminat Cele Patru Zile Și Patru Nopți. Apoi ne-am liniștit, aflaserăm tot ce era de aflat, fără dubii, fără îndoieli. Azaleea păruse cea mai afectată, ea căzuse în timpul nopții între pat și perete și mi-a spus că ”gata, eu am terminat cu asta, nu mă mai rog pentru nimeni!” În plus, ea fusese cu mine mereu, cum și eu fusesem cu ea tot timpul Celor Patru Zile și Patru Nopți.

Sinele tăcu și se așeză pe jos, pe frunzele uscate, și-i îndreptă o șuviță de pe tâmpla dreaptă. Un gest de tandrețe menit s-o mângâie, știind prea bine cât de grele fuseseră Cele Patru Zile Și Patru Nopți, doar fusese și el afectat și speriat.

- Hai să mergem la lac! spuse ea, țâșnind în picioare. Azi sunt atât de fericită încât aș putea cuprinde toată pădurea asta în inimă, aș duce-o cu mine și-aș planta-o în grădină. Ar fi ca un poster, ca o fotografie a locului ăstuia și aș putea crede, cu un mic efort de voință că sunt parte din ea. De fapt, nu trebuie să fac niciun efort, sunt parte din ea de pe vremea când bunicul îmi zicea ”Pădureanca”. Hai să ne scăldăm, să ne prostim și să ne spălăm picioarele! Mintea și sufletul nu trebuie să se ude, s-ar murdări de orice le-ar atinge din afară. Ți le las în grijă, pe mal. Hai, vii?