Emil Gârleanu s-a născut la Iaşi, în 5 ianuarie 1878. Tatăl lui a fost locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, iar mama, Pulheria, născută Antipa, era de origine greacă. Viitorul scriitor și-a început studiile la Școala primară nr. 2 din Iași (din Sărărie); mai apoi, după absolvirea primelor 3 clase de liceu, a intrat în calitate de militar la Școala militară din Iași, unde a terminat liceul. După aceea a plecat la Bucureşti şi a urmat cursurile Școalei militare de infanterie din Dealul Spirei, până în anul 1900, când a fost înaintat la gradul de sublocotenent activ. Doi ani mai târziu, Emil Gârleanu a cunoscut-o pe Marilena Voinescu, viitoarea lui soție.
Related Articles
Povestea vieții scriitorului, începând din acest moment, a fost evocată de d-na Marilena Gârleanu într-un interviu acordat revistei “Universul Literar”, publicat în numărul din 19 noiembrie 1938 (la 25 de ani după moartea scriitorului):
“(…) Văduva lui Emilgar, Emilgarina cum o semnează scriitorul pe o carte poştală trimisă socrului său, păstrează în suflet chipul frumos al ilustrului său soţ şi în sertare manuscrise multe, fotografii, scrisori, articole scrise de el şi despre el, pe care le scoate cu mâini pioase, să mi le arate. E tristă. Tristeţea ei începe din clipa când boala nemiloasă i-a răpit pe cel ce i-a fost drag, pe când dânsa nu avea decât treizeci de ani, şi alte necazuri au venit s'o cuibărească adânc în străfundul ochilor blânzi care privesc parcă mai mult în adâncul amintirii decât înaintea lor. Glasul cald rosteşte rar cuvinte de aducere aminte şi chipul scriitorului atât de timpuriu plecat dintre noi se desprinde din ce în ce mai conturat, din ce în ce mai viu”.
„NE-AM CUNOSCUT LA IARMAROC"
"Întreb pe doamna Gârleanu cum a făcut cunoştinţă cu viitorul ei soţ. Un început de zâmbet îi luminează faţa.
- L-am cunoscut la iarmaroc. Prin 1902, când a venit Emil la Bârlad, eu eram la mănăstire la Văratec. Gârleanu, în vremea aceea sublocotenent, începuse să scrie la revistele şi ziarele din Iaşi („Arhiva", „Evenimentul").
Lucrul era socotit ca o abatere de la îndatoririle şi principiile militare şi memoriul tânărului locotenent se resimţea de pe urma activităţii sale extramilitare. Emil ceruse - şi i se acordase – punerea în disponibilitate. A stat astfel civil până când un unchi al său, Georges Macri, pe atunci ofiţer activ, a intervenit să fie readus în armată. Intervenţia reuşise şi Gârleanu îmbrăcase din nou uniforma.
Întorcându-mă de la Văratec, m'am dus, ca orice bârlădean care se respectă, la iarmaroc, unde toate prietenele s'au adunat în juru-mi. Lipsisem mult şi venirea mea însemna o schimbare de decor. Profesoara Cornelia Mihai îmi arătă pe Gârleanu, care mă fixa cu insistenţă:
- De când ai venit te priveşte.
Puţin după aceea, Gârleanu a plecat la manevre şi la un moment dat venise zvonul c'a murit. ÎI boceam toţi: „tânăr, frumos, talentat, păcat de el!" N'a trecut mult şi l-am întâlnit în oraş, viu, nevătămat. Iar cu ochii la mine. Mai târziu mi-a explicat că semănăm cu o soră a lui şi de aceea nu mă mai slăbea din ochi.
Prima „vedere" a fost la o cofetărie unde mi l-au prezentat doi buni amici ai lui, Mitică Nanu (poetul) şi Giurescu. A venit la noi în casă şi a treia oară mi-a cerut mâna. Nu i-am dat răspunsul curând, pentru că îl ştiam legat de altă femeie. Am stat apoi logodiţi vreo doi ani. Ca să se poată căsători – eu neavând zestrea reglementară - a demisionat din armată. Odată căsătoriţi am plecat la Bucureşti, unde el a ocupat postul de secretar de redacţie la „Neamul Românesc", plătit cu 120 de lei pe lună.
Întrerup o clipă pe d-na Gârleanu şi o întreb despre familia dumneaei, despre copilărie. Îmi răspunde cu modestie că nu interesează viaţa ei ci a lui Emil. Insist şi îmi spune, scurt, că tatăl era din familia Voinescu (vechi boieri moldoveni adaug eu în gând), iar mama din familia contelui Casimir Czinski de Porail. Bunica era şi mai nobilă... Ceslinska de Younocha... Se întrerupe brusc.
- Destul despre mine; să-ţi spun ceva despre copilăria şi tinereţea lui Emil.”
(notă: Emil Gârleanu și Marilena Voinescu s-au căsătorit în 12 februarie 1906, iar câțiva ani mai târziu au adus pe lume pe singura lor fiică, Rodica)
COPILĂRIA
„- S'a născut la Iaşi, în str. Carol, în noaptea de 4 spre 5 Ianuarie, 1878. În primii ani a fost înconjurat numai de femei: bunica, mama şi două mătuşi. Poate acestui fapt - reflectez eu - se datoreşte scrisul lui duios, delicateţea lui sufletească.
- Încă de mic şedea ceasuri întregi cu ochii în tavan şi visa. Celor din jur li se părea atât de ciudată această înclinare spre meditaţie încât chiar mama lui i-a împărtăşit odată soţului temerea ei:
- Tare mă tem că Titică al nostru să nu fie idiot.
Asta pentru că Titică, în loc să se joace ca alţi copii, visa.
- Clasele primare şi trei clase de liceu le-a făcut la Iaşi. Apoi a intrat în şcoala militară a fiilor de ofiţeri. Din această perioadă, Gârleanu îşi aducea aminte cu drag de profesorul lui de Română, Pompei, căruia spunea că-i datorează foarte mult. De la profesorul Pompei îi rămăseseră şi două caiete de culegeri din folklor dintre care unul pare să fie în stăpânirea d-lui Kirileanu.
- Şi eu, adaugă d-na Gârleanu, datoresc mult profesorului Pompei.”
(notă: părinții scriitorului s-au despărțit, lăsând copilul în grijă unei mătuși din Iași, care i-a cultivat înclinarea spre duioșie și frumos; mama lui Emil Gârleanu, recăsătorită cu colonelul Ghirulescu, a murit în anul 1896, bolnavă fiind de tuberculoză)
MILITARUL EMIL GÂRLEANU
“- La Iaşi, în şcoala militară, a fost prieten cu Al. Vojen, Emil Nicolau şi Muzicescu. Fiind printre primii, l-au trimis, din oficiu, la Şcoala de artilerie, geniu şi marină. Şi după un an de şcoală a făcut trei luni de specializare, la marină. Rămânând însă la Matematici a trecut la Şcoala de infanterie din Dealu Spirei. Aici a avut colegi pe Gh. Brăescu şi Virgil Economu (nebunii clasei) ale căror năzbâtii erau de pomină. La chefuri cu băieţii, Gârleanu era nelipsit. Nu bea însă decât lapte sau mânca portocale. De aceea colegii îi ziceau Papă'lapte. Prin 1900 a ieşit ofiţer. Vojen şi el îşi făcuseră mantale elegante, lungi, căptuşite cu mătase dar... puţin, puţin nereglementare, pentru că se purtau mantăile scurte. Leonida Iarca, militar convins şi sever, era şeful comenduirii, pare-mi-se. I-a invitat deci la biroul lui. Şi-au desbrăcat mantăile în anticameră şi – cu inima cât un purice - au intrat în biroul lui Iarca. Acesta scria fără să le adreseze un cuvânt. Tăcerea lui nu prevestea nimica bun. Aşteptau să se deslănţuie furtuna, dar şeful rămânea imperturbabil. La un moment dat intră un soldat.
- Să trăiţi domnule general, am onoarea să vă raportez că am executat ordinul.
- Puteţi pleca, li se adresă generalul.
Se uitau întrebători unul la altul. Să ştii ca'nnebunit generalul, gândeau ei. Abia când să-şi îmbrace mantăile au înţeles de ce era generalul atât de calm: ştia că de acum încolo tinerii şi chipeşii ofiţeri intraseră în respectul regulamentului. Soldatul le ajustase de jur împrejur mantăile care le veneau acum abia până la genunchi.
În 1900 - 1901 Gârleanu era înscris în anul I al Facultăţii de litere din Iaşi, cu nr. matr. 75. Mai târziu, la regimentul 12 infanterie din Bârlad, colonelul îl aprecia pentru talentele sale şi îl punea să picteze deseori.
Îmi exprimai părerea de rău că n'a rămas de la el decât minunatul autoportret, şi acela după o lungă odysee ajuns în mâinile soţiei.”
(notă: fire de artist, Emil Gârleanu nu s-a putut adapta rigorilor vieţii de militar decât 6 ani; şi-a dat demisia şi s'a căsătorit; când a demisionat din armată era locotenent în Regimentul 12 Infanterie din Bârlad; ca ofiţer la Bârlad, a publicat revista “Făt-Frumos”)
| Certificatul de admisibilitate la Școala militară a fiilor de militari din Iași (stânga) Emil Gârleanu - ofițer (dreapta) |
Secretar de redacție la „Neamul Românesc" și „Convorbiri Critice"
„- Căsătoria noastră, reia firul d-na Gârleanu, a fost oficiată de Toderiţă Iamandi, pe atunci primar şi deputat de Bârlad, care a intervenit pe lângă Take Ionescu să-i dea o slujbă lui Emil. Zadarnic însă, căci Emil a refuzat postul şi în locul lui a intrat, dacă nu mă înşel, Becescu-Silvan. La „Neamul Românesc" (1906) lucra mult. Eu îi ajutam să facă expediţia. Scriam amândoi adresele pe benzi. Prin August, P. Suciu - teolog absolut, cum îi plăcea să-şi zică, pentru că era absolvent al Facultăţii de teologie - i-a ţinut locul un timp. Când a văzut cât e de lucru i-a spus lui Emil:
- No că nici mitropolit nu mai viu în Ţara Românească.
D. Iorga - cu puterea lui fantastică de muncă - impunea colaboratorilor săi un ritm de activitate la care puţini puteau rezista. Profesorul dicta în acelaşi timp în nemţeşte d-nei Iorga, în englezeşte lui Stahl şi lui Emil în româneşte şi nici unul din ei nu putea scrie atât de repede cât dicta d. Iorga.
În 1906, de Crăciun, Emil a trecut la revista „Convorbiri Critice" a d-lui Mihail Dragomirescu, unde era plătit cu 150 de lei pe lună şi 75 lei pentru fiecare nuvelă. Cu el au venit la "Convorbiri" Nanu, Mândru, Moldovanu, Dragoslav. Dragomirescu a fost un adevărat părinte pentru el ca şi pentru mulţi din scriitorii tineri.
În primele zile ale şederii noastre la Bucureşti am avut o mare mulţumire. La deschiderea cursului lui Titu Maiorescu ne-am dus amândoi. Maiorescu citi întâi o nuvelă a lui Sadoveanu spre a atrage atenţia studenţilor asupra unei frumoase descrieri. Pe masă un alt volum aştepta pe maestru. Când termină cu Sadoveanu, Maiorescu se adresă studenţilor:
- Azi am să vă vorbesc despre un scriitor care e la primul volum, un scriitor care ştie să redea minunat stările sufleteşti. Şi citi din „Suflet de femeie" a lui Emil. Apoi arătând volumul spre studenţi: Vi-l recomand. Să citiţi “Bătrânii" de Emil Gârleanu.”
(notă: La Iaşi, Emil Gârleanu a colaborat la ziarul ”Evenimentul” şi la „Arhiva” profesorului Xenopol. A mai colaborat la „Convorbiri literare”, „Convorbiri critice” (era chiar secretarul de recdacţie), la „Flacăra”, apoi la „Tribuna” din Ardeal şi la „Luceafărul” etc. Emil Gârleanu a înfiinţat „Societatea Scriitorilor Români", al cărei prim preşedinte a fost. Primul său volum, „Bâtrânii”, a fost publicat în anul 1905; au urmat volumele “Cea dintâi durere” (1907), “Odată!” (1907), “Într-o zi de mai” (1908), “1877. Schițe din război” (1908), “Punga” (1909), “Trei vedenii” (1910), “Amintiri și schițe” (1910). Postum, “sub îngrijirea devotatei sale soţii, d-na Gârleanu”, au fost publicate volumele „Visul lui Pillat” (1915), “O lacrimă pe-o geană” (1915), “Povești din țară” (1916), “Culegătorul de rouă” (1919).)
CUM LUCRA
„Când vrea să scrie se culca pe pat cu ochii în tavan. Apoi, deodată, sărea din pat şi se apuca de scris. Cel mai mic zgomot îl supăra. Ciudat e însă că zgomotele mari îl lăsau indiferent. Putea lucra bine în hărmălaia de la „Terasă". La „Terasă" avea prietenii lui care abia aşteptau să vină ca să mănânce şi să bea. Gârleanu cheltuia cu ei ultimul ban. O dată chiar chelnerul de la Terasă n’a mai vrut să dea de mâncare pensionarilor lui şi când s'a supărat, i-a explicat:
- Bine d-le, oameni mai voinici ca d-ta şi să le dai de mâncare.
De multe ori nu aveam bani de coşniţă din cauza acestei dărnicii a lui.
- Toţi foştii lui prieteni, întrerup eu, îşi amintesc de bunătatea-i proverbială. Şi apoi nu era în stare să refuze. Din această cauză nici nu se putea ţine de cuvânt. Întotdeauna, ceea ce i-a atras din partea prietenilor porecla de “cavalerul E/2”, formulă care însemna că nu trebuie să crezi decât jumătate din cele spuse de el.”
| Emil Gârleanu alături de câțiva colegi din Societatea Scriitorilor Români |
DIRECTOR AL TEATRULUI NAŢIONAL DIN CRAIOVA
„La 11 Iunie 1911 o adresă a Ministerului Instrucţiei şi Cultelor (Dir. înv. superior seria B. No. 40.246), făcea cunoscut lui Gârleanu că a fost numit director al Teatrului Naţional din Craiova, în locul d’lui Isidor Cheţeanu, demisionat. Fostul director îşi înaintase demisia din cauza geloziei nevestei sale. Aşa încât, după un an de şedere la direcţie a lui Gârleanu, Cheţeanu a venit la noul director şi l-a rugat să-i prezinte soţia, ca să vadă şi el minunea: o soţie de director de teatru care nu suferă de gelozie.
La Craiova, prima stagiune făcută sub direcţia lui a însemnat o revoluţie a teatrului din cetatea Banilor. El a introdus decorurile adecvate piesei. Până atunci Ofelia murea într'un salon Louis XV. Tot aici a scos revista „Proza", din care au apărut numai trei numere. Mai apoi s'a apucat să reorganizeze devista „Ramuri", la care colabora ades.”
(Notă: “În ultimii ani ai sbuciumatei lui vieţi Emil Gârleanu, a fost timp de aproape 4 ani directorul general al Teatrului Naţional din Craiova, pe care l'a reorganizat, scoţându-l din apatia şi dezordinea în care căzuse de ani întregi. A muncit mult, s'a expus mult, până când boala lui de rinichi s'a agravat şi-a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă. Pe atunci se afla în căutarea sănătății la Câmpulung în Muscel. A murit la 2 iulie 1914, din cauza operaţiei ce i s'a făcut la rinichi. Cât timp a stat la Craiova, Gârleanu a reorganizat şi revista “Ramuri”, dare apărea sub îngrijirea sa.” – cf. Notelor biografice publicate în „Universul Literar” – numărul din 8 iulie 1928)
| Emil Gârleanu alături de Mihail Sadoveanu și N. Dună în anul 1900 (stânga) Emil Gârleanu - luându-și ramas bun de la soția și de la fica sa, înainte de plecarea în razboi (dreapta) |
RĂZBOIUL! ULTIMII ANI
“Când a sunat mobilizarea, s'a prezentat primul şi a cerut să fie trimes pe front. Eu care-l ştiam cu sănătatea zdruncinată am intervenit, fără ştirea lui, ca să fie ţinut la biroul presei. Am reuşit, dar lucrul acesta nu-i era pe plac. I se părea că el, fostul militar, îşi trădează ţara stând în Bucureşti, în vreme ce camarazii lui trecuseră graniţa să se bată în Bulgaria. A cerut să fie trimis cel puţin ca ofiţer de legătură şi n'a reuşit.
Curând s'a încheiat pacea. A căzut la pat, greu bolnav, dar a plecat peste puţin la Craiova pentru că se deschidea stagiunea. (Era prin Septembrie 1913). Avea doar câteva ceasuri bune pe zi şi acelea le petrecea la teatru. Nu voia să se îngrijească şi nici să se opereze. Făcuse puroi la rinichi şi cu mare greutate l-am putut hotărî să se lase operat de doctorul Herăscu, o somitate medicală. Operaţia s'a făcut la 16 Aprilie 1914. La câtva timp am plecat cu el la Câmpulung să se mai întremeze. În acest timp, un oarecare gazetăraş Olteanu umbla să-i ocupe locul de director la Teatrul din Craiova. A încercat zadarnic la Duca şi la Morţun. La acesta din urmă a intervenit chiar Romanescu, fost primar, deputat etc. Dar Morţun i-a răspuns:
- N'o să scot un scriitor de mâna întâia ca să pun un gazetar de mâna şasea.
Olteanu a recurs atunci la alte mijloace. A determinat pe un coleg să publice un articol într'un mare cotidian despre „neregulile de la Teatrul Naţional din Craiova". Articolul i-a căzut în mână lui Gârleanu care se zbătea între viaţă şi moarte. De astă dată încercarea lui Olteanu nimerise în plin. Ultima dovadă a lichelismului omenesc, ce venea să pună vârf unei serii întregi de înfrângeri şi suferinţi, a zdrobit sufletul care singur mai rămăsese viu. Şi trupul s'a năruit lipsit de sprijinul sufletului.
| În drum spre Mănăstirea Neamț (1912) (pe capră H. Lecca, în fund: Emil Gârleanu) |
Au venit îndată la Câmpulung d. Costică Nanu, Rebreanu cu nevasta, etc. M'au impresionat îndeosebi florile aduse de Rebreanu, care a făcut atunci mare sacrificiu cumpărându-le. La gară, coșciugul l-au dus ofiţerii - fusese doar ostaş. Un grup de 250 învăţători ardeleni, care se aflau la Câmpulung, au ţinut să poarte ei în tren trupul scriitorului. I-au cântat prohodul, şi Giurescu, prietenul nedespărţit, le-a împărţit exemplare din revista „Proza", bucăţi din sufletul lui. Apoi fiecare a smuls câte o floare din coroanele ce-l însoţeau pe calea din urmă.
La înmormântare au venit toţi prietenii. Dl. profesor Iorga a fost atât de îndurerat încât n'a putut sta. A plecat cu ochii scăldaţi în lacrimi. Şi astfel se încheie ultima pagină din viaţa omului blând şi entuziast, a povestitorului duios care ne-a înfiorat sufletul cu schiţele lui din alte lumi şi din alte vremi. S'a dus alături de „Bătrânii" lui, boer cu sufletul, ca ei, bun şi iertător ca ei, fără posibilităţi de adaptare la o viaţă prea grăbită, ca şi ei.
| Marilena Gârleanu - văzută de Iosif Iser (stânga) Emil Gârleanu în anul 1910 (dreapta) |
Surse:
– articolul “De vorbă cu doamna Marilena Gârleanu” – semnat de Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 19 noiembrie 1938 al revistei “Universul Literar”
- articolul “Emil Gârleanu - note bio-biografice” - publicat în numărul din 8 iulie 1928 al revistei “Universul Literar”
– articolul “Societatea Scriitorilor Români” – semnat de Victor Ion Popa - publicat în numărul din octombrie 1934 al revistei lunare ilustrată de cultură “Boabe de grâu”
