“De multe ori, surugiul îmbrăcat prost, călărește fără scări și fără șa, pe cai legați cu sfori și cârpe vechi. Trece prin locuri pustii și prin munți, pe drumuri adeseori neumblate, cu opriri unde – mai puțin fericit decât caii săi – stă nemâncat și neadăpostit. Și totuși, nenorocitul, călătorește și ajunge la ținta lui. Își dă bine seama că duce, de veacuri, cărțile și poruncile domnești cu pecetea Domniei, pe care cârmuitorii județelor, când le vedeau, le sărutau și cu mare smerenie le citeau. De întârzierea sa atârna deseori viața Domnitorului său. De aceea sosea. Și sosea proaspăt și vesel, cum a plecat. Și îl mulțumea cea mai mică simbrie.” Așa îl descria pe surugiul român un articol publicat de revista “l'Illustration”, citat de D. Caselli în articolul  “Cel din urmă surugiu bucureștean”, publicat în numărul din 8 martie 1936al “Gazetei Municipale”. (1)

Pe la începuturile lui, serviciului poștal de la noi era rezervat pentru „trebuințele Statului” și era pus “sub autoritatea Marelui Postelnic” – cel care era un fel de Ministru de externe al acelor vremuri. Rolul acestui serviciu era cel al “ținerii corespondențelor Domnului, atât cu interiorul țării, cât și cu străinătatea. Curierii mergeau tot călări sau în olace, puse la dispozițiunea lor de către satele și târgurile prin cari treceau, afară, bineînțeles, de cele scutite prin poruncă domnească și al căror număr creștea din ce în ce.” (2)

Pentru că nevoia de comunicare era din ce în ce mai importantă, în epoca fanariotă, mai cu seamă în vremea lui Alexandru Ipsilanti, serviciul poștal a fost reorganizat “în scopul, pe de o parte, de a ușura nevoile populațiunii și a avea un serviciu mai regulat, iar pe de alta pentru a-l pune la dispozițiunea publicului ca mijloc de transport.” Statul a preluat în acel timp toate cheltuielie de întreținere ale releurilor de poștă, “dispunându-se ca ele să fie clădite în mod practic, cu locuințe pentru funcționari, camere pentru călători, grajduri și curte mare. Releurile erau puse sub conducerea unui căpitan de poștă, având ca personal, după trebuințele serviciului, păzitori, surugi și bicigași, plătiți de Stat. (…) Transporturile domnești se făceau în olace, la cari se înhămau câte patru cai, surugiul conducând călare.” (2)

De vrednicia și de îndemânarea surugiilor depindea însă în mare măsură operativitatea serviciilor oferite. Tomai de aceea surugiul trebuia “să fie june neînsurat, pentru a fi slobod pururea în toată vremea.” Priceperea și disponibilitatea surugiilor era însă bine recompensată; ei erau “apărați de toate dăjdiile” și primeau “leafă de la Domni pe lună câte bani 90”. De asemenea surugiul primea “un semn de alamă cu pecetea Domnească, care să’l poarte precum și țimirașii pentru a se cunoaște că este deosebit și din slujitori.” (2)

Datorităpoate tuturor acestor beneficii ’’țăranii români – spuneau știrile publicate de revista “l'Illustration” – chiar și cei mai nesimțitori, devin, în șa, cei mai îndrăzneți și mai îndemânatici surugii din lume”. (1)

Stanislas Bellanger, un călător francez care a trecut prin țările noastre pe la începutul veacului al 19-lea, scria următoarele note cu privire la modul în care se călătorea cu căruța poștei pe drumurile din Țările Române: “Surugiul, din momentul în care a scos urletul din piept, uită tot sau mai bine zis nu își mai amintește decât trei lucruri: vocea, biciul și caii. Din păcate vehiculul și călătorul nu sunt pentru el decât accesorii nedemne de atenție. Trece peste toate obstacolele fără oprire. Gropi, râpe, torente, mărăcini, numic nu-l înspăimântă, nimic nu-l oprește. Caii îl secondează minunat. Cu o impetuozitate neînfrânată ei devorează spațiul; viața lor întreagă pare că atârnă de fiecare pas, și fiecare pas de cei ce îl urmează. Cursele noastre peste câmp nu se compară cu acestea. Steeplechax-urile noastre sunt jocuri de colegiu. Se sparge o roată, carul se clatină, își pierde echilibrul, aruncă la zece pași călătorul său, îi rupe un umăr sau o coapsă, și își continuă drumul, sărind în toate sensurile ca un balon elastic. Veți geme atunci, strigând ajutor cu toată puterea plămânilor voștri. Inutil! Surugiul nu aude; zelul său exaltat îl surzește. Sosit la popas, dar numai atunci, își dă seama că îi lipsește o roată și călătorul.”  (3)

Din acele vremuri a rămas vorba: ”înjură ca un surugiu”

În timpul domniei Regelui Carol I “se crează drumuri de fier, care dau serviciului poștal iuțeala și siguranța cerută unui astfel de serviciu și îi împuținează cheltuielile de exploatare.” (2) Modernizarea căilor ferate a dus însă la eliminarea treptată a serviciilor făcute cu ajutorul căruțelor de poștă și a… surugiilor. A rămas doar amintirea vremurilor și a oamenilor de altădată, menționată uneori în presa noilor timpuri:

„În ziua de Sâmbătă, 13 Martie 1926, a încetat din viață, într’o căsuță albă și curată din strada Matei Voevod, cel din urmă surugiu bucureștean, Ion Dincă, în vârstă de 127 de ani. Ion Dincă a avut una dintre poveștile cele mai interesante. El a fost acela care, suit pe capra trăsurii domnești, a condus la alaiuri pe Barbu Știrbei Vodă. După aceea a slujit de Alexandru Cuza, Domnitorul Principatelor Unite. A fost și în slujba regelui Carol I. A fost cel mai cunoscut surugiu de pe vremuri. Fusese în slujba lui Butculescu, după detronarea lui Cuza, iar când sosi Vodă Carol în țară l-a adus până la Palatul Cotroceni cu opt telegari negri înșirați la trăsură.

Era întâlnit pe ulițele Bucureștilor îmbrăcat în straiele lui de altădată, cu harpanicul înfipt în brâu. Trecătorii îl opreau și-l cinsteau ca să-l iscodească cu vorba. Moș Dincă trezea cu vorba lui călduroasă și așezată frumoasele vremuri de odinioară, când bunicii noștri călătorea în olacurile ușoare ale poștei, vremuri pierite pe vecie, din care numai el avusese norocul să supraviețuiască. Se născuse în anul 1799 – după spusele unora – pe vremea lui Alexandru Moruzi Voevod. (...) Prin 1924 l-am mai văzut pe ulițele Bucureștilor, mișcându-se cu destulă greutate, sprijinit într’o cârje și un baston. În amintirea vremurilor care, firește, i-au fost scumpe, Ion Dincă purta costumul său de surugiu domnesc și la cingătoare avea harapnicul. Era o rămășiță din alte vremuri. După aceea nu l-am mai zărit, iar peste doi ani ziarele au vestit trecerea lui din această viață. Pentru aducerea aminte a celor viitoare neamuri am crezut nimerit să dăm icoana (notă: fotografia) lui Ion Dincă surugiul așa cum a fost el cu doi, trei ani înaintea morții sale.” (1)

Voi încheia poveștile cu surugii în ritmul vesel ale unui cuplet din piesa “Surugiul” - scrisă de Vasile Alecsandri:

Surse: