Get Even More Visitors To Your Blog, Upgrade To A Business Listing >>

Prințesa și “voievodul țiganilor” (II)

Citiți aici prima parte a poveștii de dragoste: ‹‹ CLICK AICI ››


În prima parte a articolului ați aflat începutul poveștii de dragoste dintre „voievodul de bronz” basarabean Vasile din Ustea și o frumoasă prințesă evadată din Rusia sovietică. O poveste tulburătoare, aproape neverosimilă dar... adevărată. O poveste a cărei continuare veți afla acum:


Reporterul Ion Tic ascultând și consemnând povestea de dragoste
"Nimeni și nimic pe lume nu-mi putea consola durerea. Cu sufletul sfâșiat  îmi târam zilele ca un vierme netrebnic, fără să mai pot înțelege ceva din viață. Aș fi murit mai bine de o mie de ori decât să mai trăiesc o singură clipă viața aceea păcătoasă de amărăciune și de pustiu fără sfârșit. Și totuși – așa e făcut omul - m'am deprins cu gândul că trebuie să trăiesc așa cum ma găsise Prințesa, în Ustea mea, muncitor liniștit, fără alte visuri decât pâinea cea de toate zilele și sănătatea pe care, din cauza sbuciumului sufletesc, mi-o vedeam sdruncinată. Îmi regăsisem vechiul meu fel de trai și aproape că mă obișnuisem cu ideea că ciudata și frumoasa femeie a fost o simplă arătare, o încercare a Diavolului, care a voit să mă pedepsească pentru cine știe ce păcat.

Într’o seară ședeam în poarta casei. Depănam, ca de obicei în minte firul amintirilor încă destul de vii pentru ca rana pe care o atingea veșnic să  sângereze... Retrăiam puternic imaginea femeii care îmi dăruise fericirea pământească, când, din pământ, apăru în fața ochilor mei, icoana Mariei Constantinovna, prințesă de Cristi. Aș fi crezut că visez cum am mai visat de atâtea ori dacă un țipăt de bucurie și o îmbrățișare fierbinte nu m'ar fi făcut să mă conving că prințesa se găsea iarăși în brațele mele. Dumnezeule mare! Cum de n'am înebunit de o asemenea bucurie?
Prințesa avea părul vâlvoi, hainele rupte și frumoasele-i mâini sfâșiate de zgârieturi care mai sângerau încă. De emoție n'am putut scoate nici eu, nici ea un singur cuvânt. Am stat așa, îmbrățișați, multă vreme. Într'un târziu, Maria Constantinovna, mi-a povestit împrejurarea care a făcut-o să mă părăsească: ofițerul bolșevic îi era logodnic. A amenințat-o cu moartea și a silit-o să se repatrieze pe celălalt mal al Nistrului, unde își avea garnizoana. Deși logodită, gândul ei era tot timpul la “Vasile din Ustea", fără de care nu putea trăi.
Într'o zi, după câte mi-a spus, de dragul meu, a trecut Nistrul înfruntând moartea. Știam ce înseamna să treci granița sub ploaia de gloanțe românești sau rusești, de aceea, hotărârea ei de a se reîntoarce în coliba mea din Ustea nu mai putea fi un simplu capriciu de femeie. Am reînceput viața fericită de altă dată, fără să mă gândesc la ceea ce ar putea aduce ziua de mâine. Un singur nour amenința traiul nostru: pedeapsa legilor noastre care prevăd închisoare pentru cei ce trec clandestin granița.

Eroul și reporterul
Ce e drept, nourașul nu întârzie să ne întunece pentru o clipă fericirea: autoritățile au arestat-o și au trimis-o în fața judecății. Consiliul de război din Chișinău a condamnat-o la trei luni închisoare, pedeapsă pe care și-a ispășit-o in același oraș. Au trecut alte trei luni de suferinți, de chinuri, de așteptare. Trei luni care mi s'au părut o veșnicie. Nu știu ce s'a petrecut în închisoare. Știu doar atât că prințesa, deși mulțumită că se reîntoarce la coliba din Ustea, nu mai avea nimic din voioșia de altădată... Rămânea gânditoare ceasuri întregi, fără să scoată o singură vorbă. Se petrecuse - lucru sigur – o schimbare în sufletul ei. Am încercat să desleg taina. Cu neputință. Ocolea cu dibăcie orice răspuns care mi-ar fi putut da vre-o lămurire. Cu atât mai puțin despre trecutul ei, pe cât de ciudat pe atât de aventuros. O femeie misterioasă, totși îndeajuns de fermecătoare pentru a-mi dărui fericirea pe care nimeni alta nu mi-o putea da.

Trecutul ei din Basarabia, unde probabil se născuse, sau din Rusia sovietică, unde-și încropise dragostea și unde o aștepta un presupus logodnic, puțin mă interesa. Mă mulțumeam cu ceea ce-mi putea da din sufletul ei svăpăiat, înțelegător și iubitor; din acel suflet care m'a făcut să simt ceea ce nici o altă bucurie și nici o altă mulțumire pământească nu mi-o putuse da; din acel suflet ciudat în care vibrau pasiuni clocotitoare...
Odată mi-a mărturisit împrejurarea care a făcut-o să se aciuiască în coliba mea și să mă iubească, cu toată pasiunea unei femei la treizeci de ani...
- Ești un “bronz" cu ochi scânteietori ca stelele nopții; un bătrân mai voinic decât un flacău, care porți în persoana ta ceva din măreția conducătorilor de popoare. Ai putea fi, Vasia al meu, voevod al țiganilor, pe care să-i strângi laolaltă într'un pământ al lor și să-i conduci. Apoi mi-a povestit cum în copilăria ei s'a îndrăgostit de un țigan pribeag, pe care-l poartă și acum în minte... Avea păr negru ca păcatul și ochi negri ca văpaia... Țiganii ! Țiganii nomazi înfrățiți cu soarele, eu luna, cu durerea și cu drumul...
Când i-am deslușit că nu sunt țigan nomad, a râs cu poftă, m'a apucat de grumaji ca de obicei, și mi-a spus: totuși, poți fi, oricând și oriunde... voevod al țiganilor...
Mă desmierda apoi ceasuri întregi ca pe un copil răsfățat. Câteodată încercam cu destulă viclenie să-i destram cutele adânci ale sufletului, acolo unde o viață aventuroasă ascundea multe taine... Mania Constantinovna răspundea invariabil:
- Zadarnic încerci, Vasia, să pătrunzi în firele vieții mele destul de încurcate. Nu te mulțumești că-ți dau tot ceea ce-ți poate oferi o femeie și o prințesă la 30 de ani ? În coliba ta sunt mai fericită decât în palatele mele!

Vasile - pietrarul din Ustea
Sătenii din Ustea - prieteni sau dușmani - vorbeau pe socoteala prințesei vrute și nevrute. Legende dintre cele mai curioase treceau din gură în gură, pe șoptite, așa cum prinde svonul întâmplărilor extraordinare. Dar nici oamenii, nici legendele nu isbutiseră să mă înstrăineze de această minunată femeie, care mă robise cu totul. Din contra, dragostea noastră prinse rădăcini și mai adânci, ceea ce mă făcu să-i spun hotărât că, oricare i-ar fi planurile de viitor, eu nu mai pot trăi fără dânsa. Prințesa mă privi lung și drăgăstos ca pe un copil naiv care spune, fără să vrea, o vorbă de duh sau un adevăr. Drept orice răspuns, mă copleși cu drăgălășenii femeiești, care-mi risipiră orice bănuială că dragostea noastră n'ar putea fi fără sfârșit. Dar într’o zi, veni nenorocirea cea mare. Prințesa dispăru ca prin farmec. Unde ? Dumnezeu știe ! Nebun de durere am căutat-o pretutindeni, după cum o caut și acum. Câteva luni - este drept - n'am mai știut ce vorbesc, ce fac... Într’o zi m'am înapoiat la Ustea și mi-am distrus coliba blestemată, cuibul din care sburase Zeița fericirii mele... La Ustea nu mă mai întorc niciodată. Sunt un vagabond, voevod al țiganilor, sau iubitul unel prințese vagaboande... “.

Așa se încheie povestea - aproape neverosimilă - de dragoste dintre Vasile din Ustea și prințesa Maria Constantinovna. Sau poate că doar atât din poveste a ajuns până la noi. Cine știe ? Poate că totuși prințesa cu sânge năvalnic s-a reîntors cândva la prințul ei de bronz. Sau poate că nu ?

Sursa: articolul “Dragostea unei prințese – Ciudata întâmplare din Ustea” – semnat Ion Tic – “Ilustrațiunea română” din 9 ianuarie 1935 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor




This post first appeared on De Ieri şi De Azi, please read the originial post: here

Share the post

Prințesa și “voievodul țiganilor” (II)

×

Subscribe to De Ieri şi De Azi

Get updates delivered right to your inbox!

Thank you for your subscription

×