Get Even More Visitors To Your Blog, Upgrade To A Business Listing >>

Stafiile de altădată

Tags: aringi sauml prin
Motto:

Când ziua'n mocirla de beznă se suge
Și iadul începe să râdă cu hohot,
Ies morții din groapă călări pe coșciuge,
Frământă pământul cu tropot și clocot.
(Mihai Beniuc - Strigoii)


V-am spus câteva poveşti cu stafii într-unul dintre articolele anterioare (puteţi să le citiţi aici: Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti). O să vă mai povestesc câteva întâmplări pe aceiași temă acum. Asta nu pentru că aş vrea să vă conving că stafiile există cu adevărat, ci pentru că aceste poveşti – macabre unele, uşor amuzante altele – fac parte şi ele din folclor şi au farmecul lor. Puţine sunt locurile Prin care nu se spun poveşti cu arătări sau cu năluci venite - conform credinţelor populare - “dintr-o altă lume”. Să nu uit însă să vă dau şi un "sfat avizat", folositor în cazurile în care paşii vă vor purta vreodată prin "locuri bântuite": „Singurul neajuns pe care îl aduc Stafiile este spaima pe care o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri, omul trebuie să treacă fără a se uita la dânsele şi mai ales, după ce a trecut de dânsele, să nu se uite înapoi, căci făcând altfel, va vedea acele Stafii, de multe ori, cu tot soiul de Necuraţi şi Cornaci.” (Tudor Pamfile – “Duşmani şi prieteni ai omului” – 1916)

Stafiile de la „movila celor trei Nemţi

Pentru început vă voi spune legenda  celor trei Stafii care ieşeau la drumul mare pe drumul dintre Bozieni şi Săveni, la „movila celor trei Nemţi”, prin partea de miazănoapte a Moldovei:

“Cine merge, la vreme târzie din noapte, pe drumul dintre Bozieni, mare lucru să nu audă glasul celor trei Nemţi, şi mare lucru să nu se sparie. Pe la jumătatea drumului, nu departe de pârâul Başeului, se află o movilă mare, grunzuroasă, îmbrăzdatâ de ponoare şi ţuguiată în vârf cu trei ieşituri de pământ ca trei capete de oameni. Asta-i movila necurată a celor trei Nemţi. Nemţii ăştia îşi găsiseră drum pe aici, pe vremea când s’au fost oploşit şi ei cu năravurile lor cele rele, prin Botoşani şi prin alte locuri. De unde până unde, cei trei Nemţi au ajuns şi pe la noi, venind de la Botoşani, într’o noapte. Şi ce-a fost între dânşii, nu ştiu. Ştiu numai că ajungând pe aici, prin partea locului, s’au încăierat rău la bătaie şi s’au omorât. Dis de dimineaţă i-a găsit lumea morţi, împuşcaţi, ca toţi morţii. Ei au fost îngropaţi chiar acolo, în vârful movilei.

Noaptea însă, drept pe la cântătorii de miezul nopţii, cei trei Nemţi ies şi amu. După ce strigă hoţeşte, grozav, pe limba lor, ei se îndreaptă tustrei cu straşnică pornire spre apa Başeului, care-i deprinsă cu strigătul lor. Deprins însă nu-i trecătorul care are nenorocul să fie slab de înger şi să-i audă. Căci de o parte de cale are ţintirimul Bozienilor, iar de cealaltă parte, poate auzi glasul celor trei Nemţi, îi poate vedea cum se bat şi se întind vrăjmăşeşte, îi poate vedea apoi cum o rup la fugă spre drumul mare care coteşte spre trecătorul căruia-i ţâţâie inima de frică. Ei sunt îmbrăcaţi nemţeşte. Sunt trei matahale cu ciubote negre, cu pantaloni albi, cu scurteice roşii, cu fes albastru’n cap, asemenea unui fund de pălărie.. Şi degrabă intră în movila cea necurată!” (Tudor Pamfile – “Duşmani şi prieteni ai omului” – 1916)

Stafia boierului decapitat


Prin multe mahalale se mai vorbeşte şi azi despre stafiile care pe vremuri sălăşuiau pe ici pe colo. Moş Toma, „bunicul Bucureştilor” , cel care acum trebuie să aibă vreo sută doisprezece ani, îmi povesteşte următoarea întâmplare:
- Eram copil pe atunci. Nu ştiu ce paşă turcesc tăiase capul unui boier român şi îl înfipse într’un par, în curtea caselor care se aflau cam pe unde este acum Palatul Poştelor. Lumea care trecea pe acolo privea înspăimântată la grozăvia asta... În cele din urmă, un creştin a furat capul şi l-a înmormântat la rădăcina unui arbore. De atunci boierul s’a făcut stafie şi tulbură somnul tuturor prin mahala.
- La miez de noapte trebuie să se ducă cineva, singur - singurel, şi să înfigă un cuţit la rădăcina pomului, pe o noapte fără lună ! Numai aşa vom scăpa de stafie ! – spusese o babă care ştia multe. Dar să ştiţi că e o primejdie de moarte pentru voinicul care s’o hotărî să facă treaba asta…
- Ce vi se tot năzare de stafii !? – râse Ionică, un frate de-al meu mai mare – povesteşte Moş Toma. Nici nu sunt stafii... Dar ca să vă liniştesc, o să mă duc eu să înfig cuţitul...
Şi s’a dus Ionică, la miez de noapte, pe când noi aşteptam cu toţii acasă, cu inima strânsă. S’a dus şi nu s’a mai întors !
A doua zi l-am găsit mort la rădăcina pomului unde era înmormântat capul boierului. Îngenunchiase şi înfipsese într’adevăr cuţitul la rădăcină, dar îl trecuse din greşală prin poalele sumanului. Când o fi vrut să se scoale, o fi simţit că-l trage cineva înapoi şi atunci a murit de spaimă.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – „Realitatea Ilustrată” din 1 august 1939)


Stafia boierului decapitat

Voi încheia cu istorioară amuzantă:

“Un alt bătrân, Moş Nicolae, de pe la „Lemaitre”, mi-a povestit o altă istorie, mai puţin macabră.
- În vremea veche erau pe la noi, pe malul Dâmboviţei, nişte isvoare de apă cu care se doftorea lumea. Le-a rămas doar amintirea... Este şi acum prin partea locului o stradă cu numele de „Ape minerale”. Pe malul gârlei, se afla şi un crâng unde se auzea cântând cucul… Dacă o nevastă dorea să aibă copii, venea să bea apă minerală. Apoi se pierdea prin crâng, luându-se după cântecul cucului. Cum întâlnea „stafia” de prin partea loculuiu, cum rămânea însărcinată…
- De unde ştii d-ta toate astea?
- Cum să nu ştiu ? Că eu eram cel ce făcea pe „cucu”… - adăugă moşul, zâmbind pe sub mustaţă.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – „Realitatea Ilustrată” din 1 august 1939)


Citeşte şi: Povestea stafiei de la castelul din Ciutelec


Castelul din Ciutelec
De 20 de ani însă castelul e ca şi părăsit. O dramă sau o legendă cu stafii au îndepărtat pe toţi vizitatorii şi chiar stăpânii l-au părăsit. În 1914, cu câteva luni înainte de începerea războiului mondial, fusese invitat la castelul din Ciutelec baronul şi baroneasa van Path,  dintr’o veche familie bavareză. Baronul avea 60 de ani, pe când soţia lui nu avea decât 18 ani…. > Continuarea aici







This post first appeared on De Ieri şi De Azi, please read the originial post: here

Share the post

Stafiile de altădată

×

Subscribe to De Ieri şi De Azi

Get updates delivered right to your inbox!

Thank you for your subscription

×