Get Even More Visitors To Your Blog, Upgrade To A Business Listing >>

Cum se bate un record...

În anii de după Primul Razboi Mondial autoturismele au început să fie o prezența din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 si 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternica, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unitați noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În urmatorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors.

Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme. Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespodentul la Paris H. Doru al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930. Eroii reportajului: “d. Constantin M. Cantacuzino, însoţit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din Bucureşti în seara de marţi 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanţa Bucureşti-Paris (2460 km. în 52 ore).” Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino după cum era cunoscut de publicul larg) - fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino - unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică. Constantin Cantacuzino fost de asemenea un motociclist pasionat, a jucat tenis și a fost căpitanul echipei Românei de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.


Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru Realitatea Ilustrată”.

Joi (13 noiembrie), ora 2: Aşteptam, împreună cu reprezentanţii ziarului „L’Auto”, sosirea maşinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din Munchen urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În faţa redacţiei ziarului se adunase lumea, care luase cunoştinţă încă de dimineaţă de acest raid. Toţi aşteptau cu nerăbdare şi un tumult neobicinuit se producea când se anunţa vreo întârziere. Minutele se succed greoi... şi maşina nu apare.

Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenţia publicului... şi câteva secunde mai târziu, o maşină mare, format închis, plină de noroi, isbucneşte la colţul străzii ca un bolid, oprindu-se în faţa localului ziarului. Drapelele român şi francez fâlfâie pe botul maşinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude, şi toată lumea ovaţionează pe cei ce descind.
- Unde e cronometrorul?
Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute - iată performanţa d-lui Cantacuzino.

La Paris, după omologarea recordului
După încheierea procesului verbal, m’am adresat d-lui Cantacuzino:
- „Realitatea Ilustrată” a ţinut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noştri.
- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Şi cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage întrun
colt şi-mi spune următoarele:
- Raidul Bucureşti-Paris, cu intenţia de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Maşina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanţa ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum şi un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri...
Plecarea a fost fixată pentru marţi, la ora 6 seara. Maşina însă na fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert.
Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 ¼, când mi s’a dat plecarea
din faţa Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulţi ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece  eram prea obosiţi cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neţinând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. şi pe aleea Griviţei motorul începu să dea “rateur”. Atât eu, cât şi d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:
- Măreşte viteza, măreşte viteza!
Într’adevăr, maşina era reglată pentru o temperatură ridicată şi viteză mare. Abia ieşisem din Bucureşti şi automobilul începu să funcţioneze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găeşti, pac... pană de cauciuc. La Piteşti am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record.Calculasem sosirile în oraşele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanţa Piteşti-Piatra Olt am parcurs-o în condiţii bune. Totul era în regulă şi eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenţii, am luat un drum greşit şi-am fost nevoiţi să ne înapoiem o distanţă bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău....
- Ba pardon, erai tot atat de superstiţios ca şi mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi.
Roata de rezervă începu să joace şi ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiţi să ne uităm la ea. La Timişoara am ajuns la ora 5 dimineaţa. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină şi imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniţă i-am parcurs în condiţii mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem graniţa, observăm că roata de rezervă lipseşte. Dinopol şi ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.
- Şi a trântit-o în maşină, spărgând portiera, iar eu până la Munchen am tremurat de frig! – completă Dinopol.

Final de raid
Am trecut graniţa romanească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiţii excelente, totuşi am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp şi să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci şi posibilitatea de a câştiga timp din nou.
Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torenţiale, alergam cu 100 km. pe oră şi am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aş fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Iţi închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.
Am trecut graniţa la Salzburg şi apoi în 2 ore eram la München. Aci eram aşteptaţi de directorul şi personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiţi să pierdem 50 minute datorită acestei recepţii. Geamul spart de care îţi vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, şi ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situaţii
critice, neştiind pe unde s’o luăm.
Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineaţa. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicaţie, pe unde putem ieşi din oraş. În fine, am găsit în gară un bâlbâiit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îţi inchipui ce-ar fi fost să aşteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm şi-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineaţa, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în Bucureşti. De la Strassbourg alergam pe şoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriţi de un agent de circulaţie, care ne-a dresat un proces de contravenţie pentru exces de viteză.
Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute. (notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le Bulletin Meusien”, numărul din 6 decembrie 1930).  

Notă din "Le Bulletin Meusien"
numărul din 6 decembrie 1930
Acum iată-ne la Paris deţinând recordul Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute.
- Cum v’aţi hrănit în timpul călătoriei?.
- Sandwich-uri, şocolată şi cafea.
Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.
În momentul acela, ziariştii şi fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postaţi în stradă, relamau pe compatrioţii noştri, pentru o poză in faţa obiectivelor.”

Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute
Sursa: articolul “Cum se bate un record (București-Paris în 44 de ore)” – semnat H. Doru – publicat în numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată



This post first appeared on De Ieri ÅŸi De Azi, please read the originial post: here

Share the post

Cum se bate un record...

×

Subscribe to De Ieri ÅŸi De Azi

Get updates delivered right to your inbox!

Thank you for your subscription

×