Get Even More Visitors To Your Blog, Upgrade To A Business Listing >>

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el doftor” sau doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:


- Lele Ioană!... Lele loană n'auzi? Lele Ioană, fire-ai a dracului, da, unde ești!
- Ce e fa?
Și vocea se stinge gâtuită, ca de o mare primejdie.
- A venit!
Fata se desprinde de uluci și o ia la fugă, stârnind colbul drumului. Unui țânc, ce se scobește în nas, sprijinit de un pom, cu o conștiinciozitate de moșneag ce-și curăță pipa, îi aruncă vestea gâfâit:
- Fugi, mă, la mâne-ta de-i spune că a venit... Fugi n'auzi? Fire-ai...
Un noruleț de praf în direcția opusă mărturisește graba țâncului.
Într'o jumătate de oră, vestea sosirei doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvârlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hârtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gâlgâită'n dorobanți de verde", la o vorbă cu crâșmarul și, în fine, dusă de poștas, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de câte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c'a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, până când noul venit e judecat bine, cântărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier până la țiganul de pripas, până când a fost văzut și auzit de toți, până când și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el doftor” sau doftoroaie”.”

În așteptarea "doftorului"...
Medicul de familie din mediul rural de astăzi – asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sunt multe și greu de dus la capăt: el trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale:

Puțini la număr sunt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rând, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrânit într'o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizând metode arhaice și așteptând zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s'o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură!).
Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 până la 20.000 de locuitori, circumscripția putând avea o rază de 40 până la 80 de km. pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg câmp de experiențe îi stă la îndemână, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decât cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvântul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricând găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi.
Dispensarul din Făurești - Vâlcea în 1937
Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori, e adevărat. lar activitatea lui e atât de multi-laterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred al tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic (când are !): el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă, în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la o școală dintro comună și o dulceață obligatorie la un fruntaș din altă comună.

Cea mai frumoasă pildă e un raport statistic”, pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vâlcea, cuprinzând șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rând că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate 29, iar totalul elevilor e de 7140. Și rezultatele acestor inspecții n'au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 bărbați și 1384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte câteva sute de tot felul. Vreți să știti mersul boalelor? În primul rând vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de câteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decât să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni, girează prin delegațieși circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km. poate, grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar - fără literatură - ce muncă frumoasă și ce rodnică!... Să fim bine înțeleși. Rândurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decât un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor, cât de interesant, cât de vast, cât de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!
 
Raport statistic întocmit în anul 1937
de d-na doctor Maria Venescu-Prinescu
Deși poate greu de crezut, cei mari mai dușmani” ai medicului de la țară de azi sunt aceiași ca și în perioada interbelică:

Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri - de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintâi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cât e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia când e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului - de multe ori prea târziu. Și câtă trudă să-i deschizi gura...
- Ce ai fată?
Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:
- Păi nu e fată, dom' doftor, că s'a măritat de pe la Sântă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mânecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sunt plecați în Spania sau Italia...)   și ea, sireaca, zace de două luni...
- Vezi? Și de ce n'a venit mai dinainte?
- Păi îi era rușine și ei...
- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...
- Că bine ziceți!... Și eu îi zisei așa, că de! de-aia sunteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere...
De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n'are vreme de pierdut.
- Și ce ai dumneata, lele?
- Am un dor...
- Ce fel de dor?
- Un dor la inimă...
Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care trece prin el, are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvârșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte.

*

Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers frumos (La noi, în Oltenia, bocitul este de o deosebită însemnătate. O fată e remarcatăde flăcăi dacă cu ocazia unei morți în neam, sau prin vecini, bocește cu viers frumos. De multe ori lecuitoarea face și acest oficiu și atunci consolările de rigoare, către cei îndoliați, sunt spontane: Taci fă, nu mai plânge... Ai o fală, nu vezi? Ai o fală!).

Citește aici articolul: Leacuri miraculoase


Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițeptei. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).”

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”




This post first appeared on De Ieri şi De Azi, please read the originial post: here

Share the post

Viața medicului de la țară

×

Subscribe to De Ieri şi De Azi

Get updates delivered right to your inbox!

Thank you for your subscription

×