Mama mea avea coaie mai mari decât majoritatea bărbaților pe care-i știu... Avea și trusă de scule, o cutie de dulgher plină de cuie, ciocane de diferite mărimi, chei franceze, șurubelnițe și toți vecinii veneau ocazional să împrumute câte ceva.
   - Doamna T, aveți cuie cu filet?
   - De care, mari sau mici?
   - Mici.
   - Astea-s cele mai mici pe care le am, dar vezi să dai întâi gaură cu dalta în perete și apoi cimentezi cuiul înăuntru, altfel nu stă în bolțar.
    I-am scrijelit cu șurubelnița o floare pe cutia de scule care există și acum în debaraua de la intrare, la locul ei, unde a stat întotdeauna, dar nu din cauza lădiței cu scule zic eu că mama avea coaie, nici pentru că repara tot ce era de reparat prin casă ci pentru că avea curaj și puțini îndrăzneau s-o înfrunte. Micuță, de-un metru și-un șnițel, cu părul tăiat scurt, subțire și iute, aprigă la mânie, spurcată la gură, o mânuță de om care, sunt sigură, și-ar fi dorit să se fi născut bărbat, așa era mama.
     Aveam un vecin, perete în perete cu noi, căruia, după vreo 15 ani de căsnicie cu o femeie foarte frumoasă cu care făcuse 3 copii i se năzărise că ultimul n-ar fi fost al lui și-l pălise gelozia ca din senin. O urmărea, o cronometra și o certa din ce în ce mai des, iar de la ceartă la bătaie au trecut doar câteva luni... Auzeam zgomotele pumnilor prin perete și uneori, plezniturile palmelor peste fața frumoasă a doamnei H. Nu țipa, nu plângea ea, dar plângeau copiii și-și implorau tatăl să n-o mai bată.
    Într-o zi, doamna F a reușit să fugă din casă și a bătut la ușa familiei F de la etajul 1 și a rămas acolo, la adăpost. Ticălosul ei de bărbat, beat mort, a ieșit pe casa scării și a început să urle după ea:
    - Ieși afară, curvă! Te omor când pun mâna pe tine, curvă ordinară! Copiii urlau în casă, ăla urla pe casa scărilor, prea laș să urce și să bată la ușa familiei F... Văzând că amenințările lui n-au niciun rezultat, a intrat în casă, a demontat butelia de la aragaz și a scos-o pe casa scării, amenințând că aruncă blocul în aer dacă nu-i coboară nevasta. Mama se uita pe vizor, la fel ca și ceilalți locatari de la parter, iar eu și sora mea stăteam pe canapea și ascultam șuieratul gazului ce ieșea din butelie, când mama a luat ciocanul cel mare din lada ei cu scule, a deschis ușa și a răcnit la nebunul ăla:
     - Fută-te Dumniezo și pe cine te-o făcut, închide butelia că-ți crăp capul, căcat cu ochi ce ești!
Ăla, descumpănit, se uita ca boul la poarta nouă la mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor și urechilor. A încercat s-o înfrunte rânjindu-i în față, dar mama s-a apropiat de el cu ciocanul ridicat, eu m-am bulucit la ușă speriată, s-o apăr pe mama sau s-o trag în casă, dacă trebuia. Soră-mea plângea în capătul holului, mama îmi părea mai frumoasă ca oricând pentru că fața ei arăta nu doar furie ci și curajul acela nebun când nu te temi de nimic, curaj care intimidează, paralizează și te face să bați în retragere. Așa a făcut și vecinul, a închis butelia și a intrat în casă de unde l-au scos milițienii, păcălindu-l că vor doar să stea puțin de vorbă. Au stat de ”vorbă” cu el până i-au durut mâinile cu care manevrau pulanele pe spinarea lui, apoi l-au băgat în dubă și nu l-a mai văzut nimeni 3 luni cât a stat în închisoare, timp în care nevastă-sa a profitat de ocazie și a divorțat de el. Și-a crescut copiii singură, fără 3 măsele, dar vie. Ca un făcut, băiatul cel mic, cel de care zurbagiul de tată suspecta că n-ar fi fost al lui, semăna, pe ce creștea, din ce în ce mai mult cu el.
     Niciun bărbat din scară n-a ieșit în ziua aceea din casă... De fapt, nimeni, în afară de mama mea. Au stat toți cu urechile lipite de ușă ascultând ce se întâmplă. Nici măcar ideea că ar fi putut sări în aer nu i-a determinat să-și înfrângă lașitatea, nici faptul că unii dintre ei aveau fete de crescut care ar fi putut ajunge pe mâna unui laș nenorocit să le bată și să le chinuie, nu i-a mișcat. Sau poate că nici nu le-a trecut prin cap.
     Zilele astea, un asemenea laș nenorocit din Motru și-a schingiuit femeia două ore, timp în care a spart o oglindă cu capul ei, apoi cu un ciob  i-a tăiat femeii o ureche pe care a aruncat-o în wc, a scalpat-o, iar bucăți din scalp au ajuns tot în wc, a dat-o cu capul de pereți până când femeia a murit. Vecinii nu doar că n-au intervenit, dar nici măcar n-au sunat la Poliție. De frica lașului nenorocit. De lași, la rândul lor.
     Dacă femeia aceea ar fi avut un singur vecin ca mama mea, ar fi trăit, sunt sigură de asta, dar n-a avut noroc să-i fie măcar milă cuiva de ea. Milă față de un suflet de om, milă pentru o viață chinuită... Și sunt sigură că unii dintre cei ce ascultau pe la uși și pereți și-au spus măcar în gând că femeia și-a meritat-o.
     Pe 20 august ar fi fost ziua mamei mele, dacă ar mai fi trăit, i-aș fi urat ”la mulți ani” iar ea ar fi pufnit, așa cum făcea mereu când îi dădeam cadoul ”n-aveai ce face cu banii?” Mi-e dor de ea, de nervii ei, dar mai ales de curajul ei. Noroc că l-am moștenit și eu.