“Distrugându-mă te-ai definit. Te-ai arătat cu adevărat după un teatru minunat, după o poveste de Oscar. Încheieturile pe care obișnuiai să așterni sărutari spre șfârșit le-ai învinețit, ochii despre care spuneai că îți sunt lumina zilei i-ai lăsat devastați de mii de lacrimi. 

   M-ai adus pe marginea prăpastiei și ai plecat lăsându-mi sufletul să ardă de durere.”

L-a iertat de un milion de ori, au fost nenumărate nopți în care îl aștepta iar el întârzia să apară. Inimă pustiită, dacă te distruge de ce nu îl lași să plece?

• “dar nu, nu ce-am avut ramâne acolo, dacă îl scot rămâne gol, golul se umple cu dor”