Mi s-a întâmplat din anii de școală să observ cât de mult doare finețea cuiva și cum te îndârjește sau te face să nu-ți pese grosolănia. Sufeream mai mult când vedeam că un profesor la care țin este dezamăgit din cauza comportamentului meu, decât atunci când altul exigent țipa la mine sau mă amenința.
Așa este și în viață. Rămâi interzis când cel iubit îți întoarce spatele și pleacă, dar, culmea! nu-ți reproșează nimic, deși ar avea multe de spus...
Te simți rușinat când într-o dispută, omul fin știe să tacă pe măsură ce tu te aprinzi și arunci cu flăcări. Îl împroști cu noroi, iar el este acolo, și-și șterge petele aruncate de tine prin tăcere. De fapt, procedând așa, îți aruncă tot veninul înapoi. Tu, cel care spumegi, care ameninți, în acele momente ești ridicol și ești demn de milă!
Dacă izbucnești și mai tare, este pentru că realizezi câtă finețe se opune instinctului tău primar. Finețea, ca orice lucru fragil, doare al naibii de tare! Ea provoacă suferință posesorului, dar și celui care o calcă în picioare.
O ignori, încerci să o zdrobești și îți provoacă atâta durere, încât continui să urli!
O, da, un alt dat al fineții este acela că ea nu poate fi înlocuită de grosolănie, după cum, nici grosolănia nu este compatibilă cu finețea, iar oamenii, cum ar fi ei, nu pot să nu o aprecieze.
Cea mai dramatică este însă pierderea companiei fineții. Când pierzi un om fin, ți se pare că a murit insantaneu tot ce era mai frumos în univers.
Finețea doare al naibii de tare și pe posesorul ei, dar mai mult pe cel care o pierde, iar grosolănia este sinonimă cu hidoșenia sufletului. Și sufletelor diforme le plac finețurile și frumosul, de aceea când pierd compania lor rămân multă vreme în bernă...